De pe podiumul lumii, la marginea prăpastiei. România, uită-te la clasament înainte să intri pe teren cu Suedia!

În 1997, România era a treia națională a lumii. În 2026, după un 0-6 cu Polonia, a ajuns provizoriu pe locul 57. Nu este doar o diferență de 54 de poziții într-un tabel. Este radiografia a aproape trei decenii în care fotbalul românesc a coborât din elita mondială până într-un punct pe care generațiile lui Hagi, Popescu, Chivu sau Mutu probabil că l-ar fi considerat de neimaginat. Iar înaintea meciului cu Suedia, actualii internaționali mai au ceva de apărat: orgoliul și dreptul de a nu rămâne în istorie drept generația care a dus România la cea mai slabă cotă a sa din clasamentul FIFA.

Clasamentul mondial FIFA a fost introdus la începutul anilor ’90. De aceea, comparația corectă începe de acolo, nu din 1980 și nici din ’70, când România, chiar și atunci avea jucatori de mare calitate. Iar de când această ierarhie măsoară rezultatele echipelor naționale, traseul României spune o poveste pe care niciun discurs motivațional nu o poate cosmetiza.

În septembrie 1997, România a ajuns pe locul 3 mondial, cea mai bună poziție din istoria sa. Locul trei pe planetă. Nu în Europa de Est. Nu între naționalele de nivel mediu. În lume.

Era consecința unei perioade în care România juca de la egal la egal cu marile puteri, după sfertul de finală de la Mondialul american din 1994 și într-o epocă în care Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici, Ilie, Răducioiu și ceilalți făcuseră din tricoul naționalei o responsabilitate enormă.

Au plecat ei și a venit generația lui Cristian Chivu și Adrian Mutu. N-a egalat performanțele Generației de Aur, dar România încă avea fotbaliști importanți în marile campionate și încă putea privi adversarii puternici în ochi. Chivu și Mutu au jucat încă de la EURO 2000, când România a ajuns în sferturile de finală, iar mai târziu au devenit reperele unei alte generații. Apoi, încet, am început să coborâm.

Clasamentul care spune povestea declinului

Tabelul trebuie citit cu atenție, pentru că spune ceva mai complicat decât „România a scăzut permanent”.

Nu a scăzut permanent. A căzut, s-a ridicat și a căzut din nou. A revenit pe 13 în 2007, cu generația Mutu–Chivu. A urcat până pe 15 în 2014. A revenit pe 24 în 2018. A construit din nou ceva în 2023 și 2024. Tocmai de aceea situația actuală este atât de greu de acceptat.

EURO 2024 nu trebuie șters. Dar nici folosit drept alibi

Ar fi nedrept să pretindem că această generație n-a făcut nimic. România s-a calificat la EURO 2024 după ce a câștigat neînvinsă grupa preliminară, cu șase victorii și patru egaluri. La turneul final a învins Ucraina cu 3-0, a terminat pe primul loc în grupa E și s-a calificat în optimile de finală pentru prima dată după 24 de ani.

A fost o performanță reală și trebuie respectată. Dar performanța din 2024 nu poate deveni certificat de imunitate pentru 2026. Fotbalul nu funcționează cu puncte de fidelitate. 1-2 cu Suedia. 2-4 cu Bosnia. 0-6 cu Polonia. Trei meciuri oficiale. Trei înfrângeri. Douăsprezece goluri primite. Aici nu mai discutăm despre ghinion, arbitraj, o minge deviată sau o seară proastă. Discutăm despre o națională care trebuie să înțeleagă rapid unde a ajuns.

Uitați-vă la tricou. Apoi uitați-vă la clasament

Nu cerem actualilor internaționali să fie Hagi. Nu le cerem să ajungă mâine pe locul 3 mondial. Nu le cerem să joace precum România din 1994. Ar fi absurd. Dar putem să le cerem ceva mult mai simplu, să le fie rușine sportiv de un 0-6.

Rușinea aceea sănătoasă a sportivului. Cea care nu te distruge, ci te enervează. Cea care te face să aștepți următorul meci pentru a demonstra că ceea ce s-a întâmplat a fost un accident, nu identitatea ta.

Pentru că înaintea Suediei nu mai este nevoie de declarații mari. Este nevoie de o tresărire de orgoliu. De un duel câștigat când doare. De un sprint făcut și în minutul 88. De un coechipier ridicat de jos. De refuzul de a accepta încă o seară în care adversarul pare că își dorește victoria mai mult decât tine.

Hagi răspunde pentru selecție, tactică și rezultate. Federația răspunde pentru sistemul pe care îl administrează. Cluburile răspund pentru ceea ce produc. Antrenorii răspund pentru ceea ce formează. Dar când arbitrul fluieră începutul meciului, cei unsprezece de pe teren răspund pentru tricou.

Cu Suedia nu mai jucați doar pentru trei puncte

Jucați și împotriva tabelului de mai sus. Jucați pentru ca 2026 să nu rămână anul în care România s-a întors definitiv la subsolul clasamentului FIFA. Jucați pentru ca generația care a câștigat grupa la EURO 2024 să nu fie aceeași generație care, numai doi ani mai târziu, acceptă fără reacție un 0-6 și privește locul 57 ca pe o fatalitate și mai ales, jucați pentru voi.

Pentru că peste zece sau douăzeci de ani nu vor mai conta conferințele de presă, explicațiile și circumstanțele. Vor rămâne rezultatele. Vor rămâne clasamentele. În dreptul lui 1997 scrie România – locul 3 mondial. În dreptul lui 2007 rămâne o generație Mutu–Chivu care readusese România pe locul 13. În 2024 va rămâne o națională care s-a calificat la European, a câștigat grupa și a ajuns în optimi.

Iar lângă 2026 încă mai este loc să decideți ce se va scrie. Cu Suedia nu vi se cere să deveniți Generația de Aur, vi se cere doar să demonstrați că vă doare când România ajunge atât de jos. Pentru că locul 57 poate fi o statistică. Acceptarea lui ar fi adevărata rușine.