Fotbal Intern
Ioan Ovidiu Sabău pune degetul pe rana fotbalului românesc: „Nu e normal să stea echipa în 12-13 jucători!”
Dincolo de înfrângerea Farului la Craiova, 0-2, Ioan Ovidiu Sabău a oferit una dintre cele mai sincere radiografii ale unei probleme care depășește granițele unui vestiar. Diferența de valoare poate fi acceptată. Frica de a juca, lipsa de personalitate și absența responsabilității sunt însă lucruri pe care un antrenor nu le poate trece cu vederea. Iar cuvintele sale ridică o întrebare incomodă: cât din ceea ce numim criză de mentalitate a devenit, de fapt, o obișnuință a fotbalului românesc?
Există antrenori care, după o înfrângere, caută explicații în arbitraj, în absențe sau în valoarea adversarului. Ioan Ovidiu Sabău a ales alt drum. A recunoscut superioritatea Universității Craiova, dar a refuzat să o transforme într-o scuză pentru propriul vestiar.
„Un adversar superior nouă, un adversar care joacă în cupele europene, a câștigat campionatul”, a spus tehnicianul Farului, fără să conteste diferența dintre cele două loturi. Craiova are jucători de calitate, soluții pe bancă și posibilitatea de a-și împărți forțele între campionat și Europa. Farul nu dispune de același lux.
Dar aici începe adevărata problemă. Pentru Sabău, diferența de valoare explică de ce adversarul poate fi mai bun. Nu explică de ce propriii jucători ajung să se teamă să primească mingea, să construiască sau să-și asume o decizie.
„S-a văzut așa frică. Deci ăsta e cuvântul, frică la foarte mulți jucători și surprinzător la mulți jucători care au experiență.”
O declarație apăsătoare tocmai pentru că nu vorbește despre lipsa talentului. Vorbește despre incapacitatea de a-l folosi atunci când presiunea crește. Sabău a amintit că aceeași echipă reușise să joace curajos împotriva celor de la FCSB și Dinamo, să păstreze mingea și să ofere permanent soluții de pasare. La Craiova, însă, mulți dintre fotbaliști au părut blocați înainte ca adversarul să-i învingă definitiv.
Desigur, presingul Universității a avut un rol esențial. Dar tocmai aici se vede diferența dintre simpla prezență pe teren și mentalitatea competitivă: în felul în care reacționezi când adversarul te obligă să gândești și să execuți mai repede.
Când responsabilitatea rămâne pe umerii acelorași oameni
Poate cea mai importantă observație a lui Sabău nu a privit însă frica, ci responsabilitatea colectivă.
„Nu e normal să stea echipa în 12-13 jucători. Trebuie să aibă și un pic de orgoliu ceilalți jucători.”
În câteva cuvinte, antrenorul a descris o problemă pe care o întâlnim prea des: diferența dintre fotbaliștii care își asumă greul și cei care așteaptă ca meciul să fie rezolvat de altcineva. Un lot nu devine echipă doar pentru că are 25 de nume pe foaia de joc. Devine echipă atunci când fiecare jucător, titular sau rezervă, înțelege că intrarea pe teren presupune o obligație, nu doar o oportunitate.
Sabău a fost și mai explicit: „Clubul face ceva pentru noi, ne plătește la zi, suntem respectați, avem și noi această obligație […] să vadă că noi ne merităm banii.”
Nu este o discuție despre salarii, în primul rând. Este despre respectul pentru meserie. Despre faptul că încrederea unui antrenor trebuie întoarsă prin muncă, implicare și performanță, nu doar prin promisiunea că data viitoare va fi mai bine.
„Tot lăudând, tot încurajând, le dăm încredere, dar ei, pe urmă, nu realizează, unii dintre ei, la ce nivel joacă și cum sunt”, a completat tehnicianul, mărturisind că le-a spus aceste lucruri direct în vestiar.
Mentalitatea, eternul nostru alibi?
De ani întregi, fotbalul românesc vorbește despre mentalitate. O invocăm după eliminări europene, după meciuri pierdute în ultimele minute, după prestații în care echipele noastre par să se micșoreze în fața adversarilor mai puternici. A devenit aproape un cuvânt de serviciu, bun să explice orice și, uneori, să nu explice nimic.
Dar mentalitatea nu este un discurs motivațional ținut înaintea meciului. Nu înseamnă doar să alergi mai mult sau să declari că îți dorești victoria. Înseamnă să ceri mingea când echipa este presată, să oferi o soluție colegului aflat în dificultate, să nu te ascunzi după adversar și să nu aștepți permanent ca altcineva să-și asume riscul. Înseamnă, mai ales, să nu confunzi respectul pentru un adversar superior cu acceptarea propriei inferiorități.
Ar fi nedrept să transformăm un singur meci într-un verdict asupra întregului fotbal românesc. Dar ar fi la fel de comod să ignorăm cât de familiar sună diagnosticul lui Sabău.
Poate că nu vorbim despre un defect înscris în ADN-ul fotbalistului român, ci despre o cultură sportivă în care responsabilitatea individuală, competiția reală pentru un loc în echipă și curajul de a greși nu sunt cultivate suficient de consecvent.
Iar această cultură nu se schimbă doar prin transferuri, antrenamente sau înlocuirea unui antrenor. Se construiește zilnic, prin exigență, educație și standarde aplicate tuturor.
Sabău nu și-a absolvit echipa pentru că a întâlnit un adversar mai valoros. Nici nu a negat momentele bune ale Farului, care putea egala după pauză. A cerut însă ceva mai important decât un rezultat: o reacție de caracter.