Mircea Lucescu și cântecul toamnei: începutul unui nou drum pentru tricolori

Duminică după-amiază, liniștea de septembrie a Mogoșoaiei a fost spartă de pașii grăbiți ai primilor tricolori care și-au făcut apariția la cantonament. Era ca un preludiu de orchestră înaintea concertului cel mare, atunci când câteva instrumente își caută tonul, pregătind intrarea corului. România își strânge din nou fiii sub același drapel, iar bătrânul dirijor, Mircea Lucescu, la 80 de ani, ridică bagheta în fața unei noi simfonii.

Au venit întâi cei din campionatul nostru – Andrei Borza și Alexandru Dobre, sprinteni, cu tinerețea în priviri, aducând mirosul ierbii de la Rapid. Alături de ei, Mitriță, veșnicul globetrotter al gazonului, cu drumul parcurs din China până acasă. Dennis Man și Deian Sorescu s-au strecurat și ei în grup, iar Marius Marin, cu ochii luminoși, a rostit poate cea mai frumoasă mărturisire: „Îmi mai lipsește doar un Campionat Mondial. Apoi pot spune că le-am făcut pe toate.”

Această propoziție simplă e, de fapt, testamentul unei generații. Marin nu vorbește doar pentru sine, ci pentru toți acești băieți care simt că destinul le cere să ducă România acolo unde lacrimile lui Hagi, sprinturile lui Mutu sau golurile lui Răducioiu au scris odată istorie.

Copiii și cântecul lor

Peste 300 de copii au umplut iarba de la Mogoșoaia, iar imaginea lor e mai mult decât o fotografie pentru arhivă. E o promisiune. Se înghesuiau după autografe, întindeau caiete și mingi, râdeau și se bucurau pentru fiecare clipă petrecută lângă idolii lor. În ochii lor, echipa națională nu este o statistica de calificări sau un tabel de grupe mondiale. Este un vis pur, transmis din tată în fiu.

Și iată-l pe Lucescu, cu pasul lui apăsat, semnând cu răbdare, fotografiindu-se cu fiecare. Poate că unii dintre acești copii nu vor uita niciodată acel moment și vor spune, peste ani: „Atunci am decis să joc fotbal. Atunci mi-am dorit să fiu tricolor.”

Două meciuri, o singură misiune

Canada și Cipru. Două borne aparent banale într-un drum lung și anevoios către Mondialul din 2026. Dar pentru România, niciun meci nu este prietenesc. Când porți pe piept stema țării tale, fiecare pas pe gazon devine testament. Canada – adversar care vine cu forța fizică și cu încrederea unei echipe ce a respirat aerul Mondialului din Qatar. Cipru – un test de răbdare și disciplină, unde capcanele apar mereu când te aștepți mai puțin.

Pentru acești băieți, totul se rezumă la un singur lucru: să rămână uniți. „Nu există izolare la echipa națională. Cei care vin aici sunt cei mai buni”, spunea Marin. Și avea dreptate. Într-o lume a transferurilor, a cluburilor, a banilor și a promisiunilor efemere, echipa națională rămâne singurul loc unde nu contează decât ce poți da pentru ceilalți.

Toamna unei promisiuni

România pornește din nou la drum cu un amestec de tinerețe și experiență, cu nume precum Stanciu, Răzvan Marin, Man sau Mitriță, dar și cu debutanți care simt acum pentru prima dată fiorul cântecului „Deșteaptă-te, române!”.

Pe Arena Națională, în seara de 5 septembrie, când se va intona imnul înaintea duelului cu Canada, va fi mai mult decât un simplu început de meci. Va fi, poate, începutul unei toamne care să readucă României speranța Mondialului. O toamnă care să-i lege pe jucători, pe copii și pe toți cei care încă mai cred că echipa națională este oglinda sufletului nostru colectiv.

Iar acolo, în fața tuturor, Mircea Lucescu, patriarhul fotbalului românesc, va privi spre gazon. Și poate va murmura, ca o rugăciune: „Încă o dată. Încă un drum. Încă un vis pentru România.”