O hartă uriașă, alte vremuri și speranța că drumul spre marile stadioane poate fi refăcut

Fotbalul românesc nu mai încape de mult între granițele Superligii. La începutul sezonului 2026/2027, tricolorul apare pe vestiare din Italia și Spania, pe stadioane din Germania și Țările de Jos, în Turcia, Belgia și Portugalia, dar și la mii de kilometri distanță, în China, Statele Unite, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite.

Este o hartă uriașă și, pe alocuri, surprinzătoare. Poate că România nu mai exportă astăzi fotbaliști la Real Madrid, Barcelona, Chelsea sau Inter cu frecvența altor vremuri, dar continuă să trimită jucători aproape pretutindeni. La finalul perioadei estivale de transferuri, SportPulse a privit dincolo de numele mari și a urmărit fotbaliștii români aflați în primele două eșaloane ale campionatelor lumii, în loturile de seniori și încă eligibili pentru naționala României. Rezultatul este o adevărată geografie în ghete.

Europa rămâne centrul hărții

Italia continuă să fie una dintre bornele importante. Radu Drăgușin este la Fiorentina, Daniel Bîrligea evoluează pentru Frosinone, Daniel Boloca la Sassuolo, iar Alexandru Borbei la Lecce. În eșalonul secund îi găsim, printre alții, pe Rareș Burnete și Rareș Ilie.

În Spania, Andrei Rațiu este la Rayo Vallecano, iar Ionuț Radu la Celta Vigo. În Țările de Jos, Dennis Man poartă tricoul lui PSV Eindhoven, unul dintre cluburile importante ale fotbalului european.

Germania îl are pe tânărul portar Dennis Seimen la Stuttgart, în timp ce Virgil Ghiță evoluează la Hannover 96. În Belgia, Darius Olaru este la Union Saint-Gilloise, iar Portugalia îi are pe Tony Strata la Vitória Guimarães și Ianis Stoica la Estrela Amadora.

Polonia a devenit o destinație importantă pentru fotbaliștii români: Bogdan Racovițan, Mihai Popa, Otto Hindrich, Valentin Cojocaru și Ioan Vermeșan se regăsesc în prima ligă, iar alți conaționali evoluează în eșalonul secund.

Una dintre cele mai consistente colonii rămâne însă în Turcia. Ianis Hagi, Deian Sorescu, Alexandru Maxim, Andrei Borza, Matei Ilie, Ümit Akdağ, Valentin Mihăilă și Horațiu Moldovan sunt răspândiți la cluburi diferite, într-un campionat care continuă să privească atent către piața românească.

Grecia, Cipru, Ungaria, Bulgaria, Scoția, Serbia, Slovacia, Slovenia, Irlanda, Armenia, Azerbaidjan, Malta, Lituania, Norvegia sau chiar Gibraltar completează o hartă europeană mult mai întinsă decât ar putea părea la prima vedere.

Dincolo de Europa, distanțele devin spectaculoase

Dacă mutăm privirea spre est, întâlnim o adevărată colonie românească în China: Nicolae Stanciu, Alexandru Mitriță, Andrei Burcă, Alexandru Ioniță și Alexandru Cîmpanu.

Florinel Coman joacă în Qatar, Marius Marin și Sorin Ziane sunt în Emiratele Arabe Unite, iar Mihai Lixandru evoluează în Arabia Saudită. În Maroc, Marian Huja poartă tricoul lui Raja Casablanca.

Traversăm Atlanticul și România apare din nou. Louis Munteanu este la DC United, în timp ce Ștefan Chirilă, Alexandru Mățan, Luca Moisa și Robert Turdean completează prezența românească în fotbalul nord-american.

Și harta continuă: Thailanda, Vietnam, Cambodgia, Australia sau Iordania. Sunt campionate de niveluri foarte diferite, evident, iar simpla prezență în străinătate nu reprezintă automat o certificare a valorii. Dar amploarea fenomenului spune ceva important, că fotbalistul român încă are căutare, iar bazinul din care poate alege naționala este mult mai larg decât pare dacă privim exclusiv către Superliga.

De la Hagi și Popescu la generația de astăzi

Există însă și o realitate pe care această geografie impresionantă nu trebuie să o ascundă. România are astăzi fotbaliști aproape peste tot, dar are mai puțini acolo unde se joacă fotbalul la nivelul absolut al Europei.

Și inevitabil ne întoarcem puțin în timp. Au fost ani în care un român îmbrăca tricoul lui Real Madrid și apoi al Barcelonei. Îl chema Gheorghe Hagi. Gheorghe Popescu nu doar că ajungea la Barcelona, ci purta banderola de căpitan și ridica un trofeu european.

Mai târziu, Adrian Mutu, cu talentul său extraordinar și cu toate episoadele complicate care i-au influențat cariera, ajungea la Chelsea și devenea unul dintre atacanții importanți ai Serie A. Cristian Chivu, căpitan la Ajax, apoi jucător la Roma și Inter, ridica în 2010 trofeul Champions League, într-o echipă care cucerea istorica „triplă”.

Și nu erau singuri. Adrian Ilie strălucea la Valencia, Cosmin Contra ajungea la AC Milan, Bogdan Lobonț apăra poarta lui Ajax și Fiorentina. România avea fotbaliști care nu doar plecau în străinătate, ci intrau în vestiare importante, jucau împotriva celor mai buni și trăiau seri europene pe care o țară întreagă le urmărea.

Astăzi fotografia este diferită. Nu mai avem un Hagi la Real Madrid sau Barcelona, un Popescu purtând banderola pe Camp Nou ori un Chivu ridicând Champions League cu Inter. Dar aceasta este fotografia prezentului, nu o sentință asupra viitorului.

Următorul mare fotbalist român poate avea astăzi zece ani

Aici poate începe partea cea mai frumoasă a poveștii. România nu trebuie să încerce să fabrice un nou Hagi, Popescu sau Chivu. Trebuie să creeze condițiile în care următorul mare talent să poată deveni cea mai bună versiune a lui. Iar drumul spre Madrid, Barcelona, Milano sau Londra nu începe la 20 de ani, când apare un intermediar cu o ofertă de transfer. Începe la 6, 8 sau 10 ani.

În academii. Cu antrenori bine pregătiți pentru lucrul cu copiii, terenuri bune, metodologie, educație, alimentație, pregătire fizică adaptată vârstei și, poate cel mai important, cu răbdare. Cu mai puțină obsesie pentru rezultatul unui meci de juniori și mai multă preocupare pentru fotbalistul care trebuie să existe peste zece ani.

Acolo trebuie reconstruit. Pentru că Hagi, Popescu, Chivu, Mutu, Ilie, Contra sau Lobonț n-ar trebui priviți doar ca exponatele unei perioade de glorie la care ne întoarcem nostalgic. Ei sunt dovada că fotbalistul român poate ajunge acolo. Iar dacă vom începe din nou să lucrăm sănătos de la vârste fragede, dacă vom investi în academii și în oamenii care formează copiii, dacă vom avea răbdare cu juniorii și vom pune dezvoltarea înaintea rezultatului imediat, harta aceasta poate arăta cu totul altfel peste câțiva ani.

Poate că următorul mare fotbalist român nu joacă încă pe Bernabéu sau Camp Nou. Poate că are zece ani, ghetele puțin prea mari și aleargă acum după o minge pe un teren din București, Constanța, Cluj, Craiova, Timișoara, Iași sau Hunedoara. Trebuie să știm să-l descoperim. Să-l creștem. Și, mai ales, să nu-l pierdem pe drum.

Astăzi avem români de la Eindhoven și Florența până în China și America. Mâine putem avea din nou unul pe Bernabéu, Camp Nou sau într-o finală de Champions League. Fotbalul românesc a fost acolo. Asta înseamnă că drumul există. Nu trebuie să trăim din amintirea lui, ci să avem priceperea, răbdarea și curajul să-l construim din nou.

Harta fotbaliștilor români din străinătate – sezonul 2026/2027

_{*sursa FRF}