Echipa Nationala
România a ajuns la nota de plată. Hagi a greșit, dar fotbalul nostru își consumă de ani buni propriul viitor
România – Bosnia 2-4. Putem discuta despre cele nouă schimbări făcute de Gică Hagi, despre formula de start, despre cinci apărători care n-au reușit să apere și despre un adversar care a fost primul la minge aproape de fiecare dată când a contat. Trebuie să o facem. Dar dacă ne oprim la selecționer, ratăm din nou esențialul. Ceea ce am văzut pe Arena Națională este rezultatul unui fotbal care de ani întregi pierde contactul cu intensitatea, forța și exigențele nivelului internațional. Iar acum începem să plătim tot mai scump.
Gică Hagi nu s-a ascuns după meci. Și-a asumat responsabilitatea, a spus că România nu a trecut examenul și că el este primul vinovat. Bosnia, a recunoscut selecționerul, a fost „mult mai curajoasă, mult mai agresivă, mult mai puternică mental”.
Este o constatare importantă tocmai pentru că vine de la omul care trebuie să repare lucrurile. Hagi a schimbat nouă titulari față de partida cu Suedia. Doar Ionuț Radu și Andrei Coubiș au rămas în primul „11”. România a început prost, Bosnia putea marca încă din minutul 8, a făcut-o în minutul 12, iar după numai 19 minute conducea deja cu 2-0. La pauză era 3-1.
Prea multe schimbări pentru un meci oficial. Prea puține legături între jucători. Prea multă nesiguranță pentru o echipă care juca acasă și avea nevoie de puncte. Hagi a greșit. A recunoscut-o. Și tocmai de aceea discuția poate merge mai departe.
Cinci apărători nu înseamnă neapărat că te și aperi
Aici nu mai este nevoie de teorii complicate. Nu te poți prezenta acasă împotriva Bosniei cu atât de mulți oameni în zona defensivă și, în același timp, să fii vulnerabil tocmai în propriul careu. La primul gol, Bajraktarevic a centrat, iar Gigovic a ajuns la minge înaintea apărătorilor români. La 2-0, Muharemovic a lovit după un corner.
Aici numărul fundașilor devine secundar. Poți avea cinci oameni în apărare. Dacă adversarul atacă mingea înaintea ta, ai doar cinci oameni care asistă la aceeași fază. Nu se poate ca adversarul să lovească nestingherit cu capul dintre jucătorii tăi. Nu se poate să pierzi constant prima reacție. Nu se poate să aștepți mingea atunci când celălalt o atacă. Sunt lucruri elementare și sunt exact lucrurile care fac diferența atunci când nivelul crește.
Adrian Mutu spunea după meci că România trebuie să ajungă la un grup de 15-16 jucători pe care selecționerul să se poată baza și să evite schimbările masive de la o partidă la alta. Tot Mutu a pus degetul pe o rană mult mai greu de tratat: curajul, ambiția și orgoliul nu pot fi instalate printr-un exercițiu la antrenament.
Tactica se învață. Poziționarea se corectează. Forța se antrenează. Dar disponibilitatea de a intra într-un duel convins că mingea trebuie să fie a ta ține și de felul în care ai fost crescut ca fotbalist.
Acum înțelegem mai bine și serile europene ale cluburilor românești
Ceea ce vedem la națională nu este desprins de ceea ce se întâmplă în campionatul intern. Dimpotrivă. Aceleași deficiențe ies la suprafață atunci când cluburile românești întâlnesc adversari europeni capabili să mențină ritmul timp de 90 de minute.
Ne lipsește intensitatea. Ne lipsește forța în duel. Ne lipsește continuitatea efortului. Și prea des ne lipsește curajul de a juca fotbal bărbătește, în sensul sportiv al termenului și să accepți contactul, să ataci mingea, să joci înainte, să nu te retragi instinctiv când adversarul ridică ritmul.
În campionatul intern poți ascunde multe dintre aceste deficiențe. Ritmul scade, adversarul îți mai oferă timp, eroarea nu este întotdeauna pedepsită. În Europa, timpul acela dispare. La echipa națională, la fel.
De aceea nu ar trebui să ne mai mire când o formație românească pare competitivă acasă, iar câteva zile mai târziu, în Europa, întâlnește o echipă fără un nume spectaculos și diferența fizică, tehnică și de ritm devine brutal de vizibilă. Nu este întâmplare. Este nivelul la care am ajuns.
Sărăcia fotbalului se vede și în ceea ce aducem în el
Gică Popescu a deschis după meci o altă discuție care nu mai poate fi evitată, resursele fotbalului românesc. Nu trebuie să ne comparăm bugetele cu Premier League, Bundesliga sau Serie A pentru a înțelege problema. Este suficient să privim loturile multor cluburi din România.
Dacă nu ai bani pentru fotbaliști străini care să ridice nivelul campionatului, simplul fapt că aduci jucători din afara țării nu reprezintă automat progres. Un străin bun este binevenit. Un fotbalist mai bun decât ceea ce producem noi obligă jucătorul român să crească, ridică nivelul antrenamentului și poate face campionatul mai puternic. Dar un jucător modest adus doar pentru că este accesibil nu dezvoltă nimic.
Dacă ajungem să completăm loturile cu fotbaliști veniți din eșaloane inferioare ale unor campionate străine sau din piețe fără un nivel superior celui românesc, trebuie să avem curajul să punem întrebarea elementară: ce aduce acel jucător în plus față de un român de 19, 20 sau 21 de ani căruia am fi putut să-i oferim minute?
Dacă răspunsul este „nimic”, atunci fotbalul românesc pierde de două ori. Nu ridică valoarea campionatului și, simultan, îi închide unui jucător român drumul către teren. Iar dacă în jurul transferurilor există interese economice, relații cu intermediari sau alte considerente care ajung să cântărească mai mult decât valoarea sportivă, acestea trebuie investigate și demonstrate punctual. Dar întrebarea despre criteriul sportiv al recrutării este perfect legitimă și trebuie pusă fără menajamente.
Reguli avem. Rezultatele unde sunt?
FRF și Liga au introdus de-a lungul timpului reguli, condiții de licențiere, criterii pentru academii, obligații privind jucătorii tineri și diferite mecanisme menite, cel puțin declarativ, să ajute dezvoltarea fotbalului românesc. Pe hârtie putem bifa multe. Problema este terenul. Acolo trebuie măsurată eficiența oricărei reforme.
Produce România mai mulți fotbaliști pregătiți pentru nivel internațional? Sunt academiile mai bune? Ajung juniorii la prima echipă pentru că sunt suficient de bine pregătiți sau sunt introduși uneori doar pentru îndeplinirea unei obligații regulamentare? Sunt cluburile mai sănătoase? A crescut nivelul campionatului? Suntem mai competitivi în Europa?
Dacă răspunsurile nu sunt cele dorite, nu mai este suficient să inventăm încă o regulă. Trebuie analizat de ce cele existente nu produc efectul promis. Pentru că fotbalul nu crește din regulamente tot mai stufoase. Crește din antrenori buni, baze sportive, academii reale, scouting competent, competiții puternice pentru juniori, pregătire fizică modernă, educație și curajul cluburilor de a investi în propriul jucător.
Academii adevărate, nu academii bune doar în dosarul de licențiere
Aici ar trebui să înceapă reforma adevărată. Academia nu trebuie să existe pentru un punctaj, o clasificare sau o condiție administrativă. Trebuie să producă fotbaliști.
Iar jucătorul român trebuie protejat inteligent, nu artificial. Nu prin garantarea unui loc indiferent de valoare. Asta nu ajută pe nimeni. Trebuie protejat prin acces la pregătire de calitate, antrenori bine formați, terenuri bune, competiții serioase, minute jucate și un traseu real de la juniori spre fotbalul profesionist.
Iar când un club vrea să aducă un străin, foarte bine. Dar să aducă unul care ridică nivelul. Fotbalistul străin valoros nu este adversarul jucătorului român. Îl obligă să devină mai bun. Fotbalistul străin mediocru, adus în locul unui tânăr român de aceeași valoare, este însă o problemă pe care fotbalul nostru nu-și mai permite să o ignore.
Eissat este tocmai argumentul pentru care trebuie să avem curaj
Într-o seară atât de proastă, Lisav Eissat a oferit una dintre puținele imagini care merită păstrate. A jucat cu personalitate și a participat inclusiv la faza golului lui Bîrligea. Nu trebuie să construim un verdict după o singură apariție. Dar trebuie să observăm ceva simplu: când unui jucător tânăr îi dai responsabilitate, uneori descoperi că poate duce mai mult decât credeai.
Același principiu ar trebui să existe și în cluburi. Nu putem spune permanent că tinerii români „nu sunt pregătiți”, iar apoi să le blocăm minutele tocmai prin fotbaliști care nu sunt evident mai buni decât ei. Ca să devii jucător trebuie să joci.
Hagi trebuie să decidă repede cine poate duce România mai departe
Selecționerul are acum propria lui problemă de rezolvat. Nouă schimbări între două meciuri oficiale sunt prea multe. Hagi a încercat, rezultatul i-a demonstrat că formula nu funcționează, iar el a avut decența profesională să-și asume acest lucru.
De aici înainte trebuie să aleagă. România are nevoie de un grup clar. Nu de 11 titulari imuabili, pentru că fotbalul modern nu funcționează astfel, ci de 15-16 oameni foarte apropiați ca statut și de un lot de 22-24 în interiorul căruia schimbările să nu distrugă relațiile de joc. Trebuie să știm cine suntem înainte să încercăm să surprindem adversarul. Și trebuie să redevenim o echipă capabilă să joace cu intensitate 90 de minute, nu doar în secvențe.
Hagi poate schimba echipa. Fotbalul românesc trebuie să se schimbe pe el însuși
Este foarte comod ca după fiecare eșec să privim banca tehnică. Am schimbat destui selecționeri, am schimbat destule sisteme și am schimbat destule discursuri. Problemele au rămas.
Gică Hagi răspunde pentru echipa pe care o trimite pe teren și pentru modul în care o pregătește. Nimeni nu trebuie să-i acorde imunitate profesională pentru ceea ce a reprezentat ca fotbalist. Dar nici nu-i putem cere să producă în câteva zile ceea ce cluburile, academiile și întregul nostru mecanism fotbalistic nu reușesc să producă în ani.
Bosnia ne-a arătat ceva neplăcut, dar util. Gică Popescu spunea după partidă că, la un moment dat, nu mai știa dacă România joacă împotriva Bosniei sau a Barcelonei. Aici este poate cea mai dureroasă concluzie. Nu pentru că Bosnia ar fi devenit Barcelona, ci pentru că România a făcut-o să pară atât de bună.
Iar când ajungem aici, nu mai este suficient să schimbăm un fundaș, un sistem sau un selecționer. Trebuie să ne întrebăm ce fotbal vrem să avem peste cinci și zece ani. Cât investim în el. Pe cine pregătim. Cine pregătește copiii. Ce criterii folosim când aducem jucători. Ce înseamnă cu adevărat o academie. Și, mai ales, dacă regulile făcute la București produc fotbaliști mai buni sau doar mai multe hârtii.