„România renaște sub bagheta lui Lucescu: fotbal cu minte, inimă și demnitate”

Un 1–0 care cântărește cât o idee: fotbal jucat, nu doar invocat

Uneori, fotbalul îți dă voie să crezi din nou. Alteori îți pune o oglindă în față și te întreabă, cu un zâmbet puțin ironic: „mai știi cum se joacă?” România – Austria 1–0 a fost fix asta: dovada că știința jocului nu se pierde când ai curajul s-o pui în practică. Și a fost, mai ales, seara în care Mircea Lucescu și-a apăsat amprenta pe un grup care începe să semene cu o echipă națională în sensul tare al cuvântului: combinativă, cu posesie asumată, cu progresie pe jos, cu ocazii reale, nu doar cu lozinci.

Golul a venit târziu, la 90+4, semnat de Virgil Ghiță, după o centrare „a la Hagi” a lui Ianis — un detaliu pe care, să recunoaștem, destinul îl scrie cu plăcere. Dar victoria s-a construit mult mai devreme, în acele minute când România a stat sus, a mușcat inteligent din spațiile Austriei și a produs acele combinații scurte care îl încântă pe tehnicianul de 80 de ani. Da, optzeci. Generațiile tinere ridică din sprânceană când aud vârsta; experiența doar zâmbește și amintește: când n-ai bătrâni, cumpără-i. Iar Mircea Lucescu rămâne un monstru sacru al fotbalului mondial.

Pe margine, „Il Luce” a părut, în stilul lui, mai aproape de teren decât de bancă. Gestica lui nu e teatrală, ci precisă: un deget ridicat pentru temporizare, o palmă pentru linii scurte între fundaș central și mijlocașul la închidere, o privire spre aripa stângă când Mihăilă a simțit jocul. De acolo s-au aprins primele scântei. Mihăilă a încercat devreme, a ridicat tribuna când a lovit bara dintr-o execuție curajoasă, a schimbat ritmul exact când trebuia. În centru, Ianis Hagi a înțeles momentul: nu s-a aruncat în driblinguri romantice, ci a ales pasele care „dezmbârligă” adversarul, acele diagonale scurte care mută apărarea cu o jumătate de metru — suficient cât să clipești și să pierzi duelul.

Austria nu-i bau-bau-ul din pliantele de PR. E o echipă ordonată, cu o cultură de presiune avansată și cu fotbaliști obișnuiți să joace repede. România a răspuns cu o armă veche cât jocul: poziționare. Linia de fund n-a mai făcut pasul înapoi din reflex, ci din calcul. S-a văzut în primele zece minute după pauză, când tricolorii au traversat singurul segment cu puls ridicat în propriul careu: Radu a făcut două intervenții mari, dar liniile au rămas scurte, iar distanțele între oameni — acele distanțe pe care le vezi doar când știi ce cauți — n-au explodat. S-a suferit lucid, nu haotic. Diferența e de școală.

Cât despre atac, România a semănat cu echipa pe care mulți dintre noi o invocăm în conversații nostalgice și rareori o vedem pe teren: a încercat să construiască pe modelul „primul om liber”, a jucat vertical când s-a deschis culoarul, a reluat posesia fără panică. Chipciu a citit bine spațiile, Bîrligea a venit între linii să lege, iar când Austria a îngustat centrul, banda stângă a devenit pistă de decolare. Din aceeași zonă a pornit și valul final, cel care a dărâmat barajul în minutul 90+4.

Da, un editorial „în stil clasic” cere și context, și memorie. Așa că să spunem lucrurilor pe nume: a fost un meci care a adus, pe alocuri, mirosul acelui 1983 cu Italia — nu pentru că am reprodus perfect scenariul, ci pentru că am retrăit sentimentul acela încăpățânat că „nimeni nu ne dă șanse”, iar în spatele băncii se aud deja vocile care cer capul antrenorului. Lucescu a trăit acea muzică de fundal și atunci, o re-aude și acum. Și, la fel ca atunci, răspunsul lui e tot fotbalul. Nu discursul, nu promisiunea, ci geometria rece a terenului: densitate la minge, triunghiuri de ieșire, timing pe a doua minge, fundaș central care rupe linia la timp. Clasă.

Să fim pragmatici, fiindcă publicul românesc apreciază luciditatea cel puțin tot atât cât apreciază efervescența: nu a fost perfect. Au existat greșeli de execuție, momente când am căzut cinci metri prea jos, clipe când tranziția negativă a părut la un pas de fisură. Dar pattern-urile sunt acolo. Nu mai așteptăm o „scânteie” din vestiar sau un video motivațional. România a jucat fotbal. A creat, a insistat, a produs ocazii clare și a rezistat atunci când Austria a apăsat. Asta rămâne după ce se stinge euforia. Asta cântărește în calculele pentru Mondial, mai mult decât un simplu 1–0.

Și încă un detaliu pe care clasicii l-ar îndrăgi: felul în care oamenii s-au ridicat unul pentru altul. Radu, cu opririle care țin echipa în viață, fără să ceară reflectoare. Low profile, high impact. Rațiu, cu acea cursă curajoasă care forțează portarul să-și câștige salariul. Ianis, care transformă ultima fază într-o lecție de execuție simplă și corectă: ridici capul, setezi corpul, livrezi. Iar Ghiță, intrat din obligație medicală, nu din plan genial, găsește mingea potrivită în locul potrivit. Fotbalul, când e bine lucrat, își răsplătește meșterii.

Să nu evităm subiectul care luminează titlul: Mircea Lucescu. Într-o lume grăbită să confunde noutatea cu valoarea, Lucescu oferă contrariul: valoarea care rămâne nouă tocmai pentru că e corectă. Îi poți contesta selecțiile, poți discuta nuanțe tactice — e dreptul fiecăruia, dar e imposibil să nu remarci cum, în câteva zile și câteva idei, România a căpătat o formă: atacă în valuri scurte, își protejează spațiul central, își dă voie să gândească în posesie. Nu e magie. Este muncă. Este școală. Este, în felul cel mai firesc, Lucescu.

La final, tabela zice 1–0. Clasamentul se înmoaie, calculele respiră din nou, iar America pare, dintr-odată, ceva mai aproape decât lirismul lui Columb. Dar dincolo de cifre rămâne sentimentul pe care fotbalul ți-l dă o dată la câțiva ani: că nu te-ai înșelat iubindu-l. Că România poate să joace, nu doar să spere. Că, atunci când înțelegi jocul, mingea capătă o politețe nouă.

Și, pentru cei care încă se întreabă dacă un om de 80 de ani poate face performanță: priviți banca noastră și liniile noastre scurte. Acolo e răspunsul. Când n-ai bătrâni, cumpără-i. Când îi ai, ascultă-i. Iar când îi cheamă Mircea Lucescu, mulțumește-le norilor că au stat pe loc până în minutul 90+4.