„Soare stins la Clinceni: Craiova domină, Metaloglobus rezistă și scrie încă o pagină din cartea surprizelor”

Duminică după-amiază, în lumina moale a unui Clinceni care pare prins mereu între două anotimpuri și trei ligi, Universitatea Craiova a venit cu ambiții mari și a plecat cu buzunarele goale. 0-0 cu Metaloglobus, un scor sec, dar un meci cu subtext, între dorință și blocaj, între posesie și neputință. A fost un meci despre răbdare, despre limite și, poate, despre o Craiovă care își caută vocea într-un cor tot mai surd.

Universitatea a avut totul, mingea, terenul, ocaziile, dar și acel aer de echipă care simte că ceva s-a rupt în miezul mecanismului. Mirel Rădoi a rotit din nou jumătate de echipă, cu intenția de a provoca reacția corectă după ultimele semnale slabe. L-a titularizat pe Ștefan Baiaram, într-un gest care a părut mai mult o provocare decât o recompensă. Iar tânărul din Bănie a răspuns cum știe el, cu energie, cu nerv, cu protest. Două ratări mari, o scăriță inutil de elegantă și o expresie care spunea totul, între orgoliu și îndoială.

Nsimba a completat tabloul, două execuții într-o singură fază, una blocată, alta în bară, ca o metaforă a unei echipe care ajunge departe, dar nu trece pragul. În rest, același scenariu care s-a repetat periculos de des în ultimele săptămâni, presiune, posesie și final fără scânteie.

Metaloglobus, în schimb, a știut exact ce vrea. Mihai Teja a construit o echipă care nu impresionează prin estetică, ci prin organizare. Ely Fernandes a adus prima tresărire în minutul 4, iar apoi totul s-a transformat într-un exercițiu de rezistență. Bucureștenii n-au creat pericol constant, dar au închis perfect culoarele și au arătat din nou că știu să joace meciurile mari ca pe niște partide de șah, lente, calculate, fără riscuri inutile.

Craiova pleacă din Clinceni cu privirile în jos și multe gânduri în spate. A controlat, dar n-a convins. A dominat, dar n-a câștigat. Iar la final, pe terenul în care FCSB a căzut acum o săptămână, Metaloglobus a mai scos o pagină de istorie mică, dar curajoasă, în timp ce oltenii rămân prinși între orgoliu și neliniște.

Un egal care doare mai mult decât o înfrângere. Și o senzație că, în Superliga asta fără public, lumina vine tot mai greu.