„Zenica, rușinea care nu se uită: România tratată ca un dușman, nu ca oaspeți de fotbal”

Cronica unui meci jucat în 2025, dar găzduit parcă în alt secol

Întâmplarea face să mă aflu în Argentina în aceste zile. O țară care respiră fotbalul cu o pasiune feroce, dar și cu o demnitate rară. Aici, comunitățile se strâng în jurul echipelor lor ca într-o familie, iar naționala e o fortăreață emoțională: când pierde, pierde pentru a câștiga mai bine data viitoare. Asta e mentalitatea. Asta e lecția.

Iar de la mii de kilometri depărtare, privind spre ce s-a întâmplat la Zenica, simți că există momente în care trebuie să spui lucrurilor pe nume: mârlănia nu face parte din fotbal. Punct.

Da, îl susțin pe Mircea Lucescu. Îi susțin pe jucători. Îi susțin pe toți cei care duc acest steag înainte, pentru că fotbalul e făcut din înfrângeri, dar nu trebuie să fie făcut din umilințe impuse de gazde.

Un selecționer pe un scăunel de lemn. Atât au putut oferi gazdele.

Imaginea care a făcut înconjurul lumii, un selecționer legendar, așezat pe un scaun de lemn, la marginea unui hol îngust, lângă câteva cutii prăfuite, nu este doar o fotografie. Este o declarație. Este o oglindă a unei organizări care sfidează fair-play-ul, respectul și bunul-simț.

Mircea Lucescu a spus-o fără ocol:

„O asemenea lipsă de ospitalitate nu am văzut în cariera mea. Am stat pe un culoar de un metru și jumătate. Fără scaun. Jucătorii aveau 4 pe 4. Inadmisibil.”

Și nu e doar un moft. Regulile UEFA nu sunt opționale, iar condițiile oferite României au fost sub linia minimă acceptabilă pentru un meci internațional.

Un stadion care nu respectă fotbalul

Imnul României, acoperit de huiduieli.

Un stadion care răspunde fair-play-ului cu ostilitate. O atmosferă care spune totul despre distanța dintre ceea ce ar trebui să fie un eveniment sportiv și ceea ce a fost, de fapt, la Zenica.

România i-a primit civilizat la București.

Bosnia a oferit contrariul.

Și atunci întrebarea lui Lucescu devine una perfect legitimă:

„Dacă noi suntem cum au strigat ei, ei cum sunt?”

România pierde, dar iese cu fruntea sus. Bosnia câștigă, dar lasă o pată care nu se spală.

Rezultatul, 1-3, rămâne pe tabelă. Dar contextul rămâne în istorie.

Și, paradoxal, din acest haos se naște o certitudine, o echipa României a reacționat ca o echipă adevărată. A jucat bine cu Austria, a jucat bine și în debutul de la Zenica. Problemele defensive sunt reale, dar nu dramatice. Se întorc titulari, se face ordine, se creează conexiuni.

Lucescu a punctat perfect:

„Să dea Dumnezeu să jucăm iar cu voi la baraj! La București vor juca 10 minute”.

E o promisiune. E un avertisment.

Dar, mai ales, e o atitudine de selecționer care nu acceptă ca jucătorii lui să fie tratați ca niște intruși într-o competiție sportivă.

Concluzie: România a pierdut un meci. Bosnia a pierdut respectul.

Argentina are o vorbă: pierzi ca să câștigi mai bine data viitoare.

România trebuie să ia această lecție, să o pună în inimă și să meargă înainte.

Pentru că există înfrângeri care te învață ceva. Și există gazde care te dezamăgesc definitiv.

Zenica face parte din a doua categorie.

România, din prima.