Zi de sărbătoare în Cluj: 119 ani de la începutul poveștii clubului care a învățat cum se scrie istoria atunci când nimeni nu îți dă nicio șansă

Sunt coincidențe pe care nici măcar cei mai buni scenariști nu le-ar putea inventa fără să pară că forțează nota. Pe 10 noiembrie, când toamna își așază ceața deasă și rece peste dealul din Gruia, timpul curge puțin altfel la Cluj. CFR 1907 împlinește 119 ani, iar Mario Camora face 40. Omul care a venit din Portugalia ca un străin oarecare și a rămas aici ca un simbol absolut își împarte ziua de naștere cu clubul căruia i-a dat aproape toată cariera. Nu mai e doar o simplă statistică de almanah, e destin pur. Pentru că în Gruia istoria nu a stat niciodată încuiată în vitrine. S-a purtat pe umeri, cu banderola pe braț, în serile grele în care nimeni nu îți dădea nicio șansă.
Când a apărut echipa în noiembrie 1907, sub numele de Kolozsvári Vasutas Sport Club (KVSC), nimeni nu s-ar fi gândit că băieții strânși în jurul căilor ferate clujene vor ajunge, peste un secol, să redeseneze harta fotbalului din România. A fost de la bun început o poveste crescută departe de luminile rampei. O identitate clădită pe muncă grea, pe tăcere și pe acea încăpățânare ardelenească ce refuză să cedeze.

Răbdarea anilor din umbră

Drumul de la echipa feroviarilor până în elita fotbalului european nu a fost deloc drept. Au trecut decenii în care marea performanță părea un tren care nu oprește niciodată în gara din Cluj. Anii ’70 au adus totuși o primă rază de lumină. A fost o generație frumoasă și curajoasă, căreia golurile lui Mihai Adam i-au dat glas și personalitate. Locul cinci din 1973 a rămas multă vreme vârful unui munte greu de urcat. Apoi, după retrogradarea din 1976, a urmat exilul. Un sfert de veac petrecut prin diviziile inferioare, pe terenuri grele, unde doar cei care iubeau necondiționat culorile vișinii mai găseau puterea să vină în tribune și să spere.
Dar poate că tocmai așteptarea asta lungă a făcut ca izbânda de mai târziu să fie atât de dulce. În Gruia, nimic nu a picat din cer. Fiecare metru de teren a trebuit câștigat prin luptă.

Cutremurul din 2008: Când provincia a refuzat să mai tacă

Renașterea a început discret, la începutul anilor 2000. Promovarea din 2004 și acea vară incredibilă din 2005, când finala Cupei UEFA Intertoto a adus în oraș parfumul fotbalului mare, au fost primele semne că sub dealul Cetățuii se mișcă lucrurile. Nu mai era vorba doar despre entuziasm de moment, ci despre rigoare, viziune și refuzul de a mai accepta rolul de simplu figurant în campionat.
Apoi a venit primăvara lui 2008. Într-un fotbal românesc obișnuit de aproape două decenii să își împartă trofeele exclusiv în București, CFR Cluj a produs o ruptură istorică. Câștigarea eventului, cu primul titlu și prima Cupă a României aduse în Ardeal, nu a fost doar o victorie sportivă. A fost o schimbare de mentalitate. Clubul din Gruia a arătat tuturor că hegemoniile nu sunt eterne și că centrul de greutate al fotbalului se poate muta acolo unde există ambiție și organizare.

Nopțile în care Europa a întrebat unde este Gruia

Dacă titlul din 2008 a schimbat România, toamna aceluiași an a șocat continentul. Pe 16 septembrie 2008, pe Stadio Olimpico, CFR debuta în grupele Ligii Campionilor. Când Juan Emmanuel Culio a întors de unul singur soarta meciului cu AS Roma, marcând două goluri superbe pentru un 2 la 1 istoric, Europa întreagă a început să caute Clujul pe hartă. Câteva săptămâni mai târziu, marele Chelsea Londra pleca din Gruia fără să poată marca, după un 0 la 0 în care englezii s-au lovit de zidul unei echipe care pur și simplu nu știa să se teamă.
Patru ani mai târziu, în sezonul 2012-2013, povestea s-a repetat la o scară și mai spectaculoasă. Zece puncte adunate într-o grupă cu Manchester United, Galatasaray și Braga. Iar la finalul acelui parcurs, pe 5 decembrie 2012, CFR Cluj câștiga cu 1 la 0 chiar pe Old Trafford, în fața legendarului Sir Alex Ferguson. A fost seara în care fotbalul românesc a stat, fără niciun complex, la masa bogaților.

Insolvența, lacrimile și o Cupă câștigată din genunchi

Adevărata măsură a unui club nu se vede însă atunci când curge șampania, ci atunci când totul pare să se prăbușească. În 2015, CFR a intrat în insolvență. Cu conturile blocate, cu spectrul falimentului deasupra capului și cu o penalizare de șase puncte păstrată la startul sezonului 2015-2016, clubul trăia cele mai negre zile ale epocii sale moderne.
Din suferința aceea s-a născut însă cel mai emoționant trofeu din istoria clubului. Pe 17 mai 2016, în finala Cupei României împotriva lui Dinamo, pe Arena Națională, CFR părea condamnată la pauză, fiind condusă cu 2 la 0. Ce a urmat după reluare a sfidat orice logică a tacticii. Golul lui Juan Carlos Ruiz, egalarea smulsă de Cristian López în minutul 89 și nervii de oțel de la loviturile de departajare au întors totul. Acea Cupă nu a fost câștigată cu bugete mari, ci cu orgoliu, disperare și o solidaritate fantastică. A fost trofeul care a ținut clubul în viață.

Mașinăria de trofee și miracolul de la Glasgow

Ieșirea din insolvență, în 2017, a deschis epoca de fier a clubului. Cu Dan Petrescu pe bancă și cu o gardă veche devenită între timp legendară, formată din jucători cu experiență, CFR a transformat câștigarea campionatului într-o rutină. Cinci titluri consecutive, între 2018 și 2022, au impus un nou standard de pragmatism în România.
Generația asta și-a scris propria capodoperă europeană în sezonul 2019-2020. După o noapte magică pe Celtic Park din Glasgow, cu acel 4 la 3 ireal închis în prelungiri de scărița plină de sânge rece a lui George Țucudean, CFR a mers ceas într-o grupă de Europa League cu Lazio, Rennes și aceeași Celtic, strângând 12 puncte. A urmat primăvara europeană și dubla cu Sevilla, echipa care avea să și câștige trofeul în acel an. După 1 la 1 la Cluj și 0 la 0 în Spania, feroviarii au părăsit competiția fără să fie învinși pe teren, eliminați doar de regula golului în deplasare și de o decizie de arbitraj video nemiloasă. A fost o eliminare care a durut enorm, dar care a arătat lumii întregi cât de sus ajunsese echipa din Gruia. Au urmat alte toamne europene și o calificare în primăvara Conference League în 2023, semn că ștacheta rămăsese tot acolo, sus.

Mai mult decât vitrina cu trofee

Astăzi, când tragi linie după 119 ani, cifrele impun respect: opt titluri de campioană, cinci Cupe ale României, ultima adăugată în vitrină în 2025, și patru Supercupe.
Dar dincolo de metalul rece al cupelor, rămâne ceea ce nu se poate număra. Rămâne drumul urcat pe jos spre stadion, prin frigul tăios de noiembrie, cu fularul vișiniu strâns la gât. Rămâne sunetul sirenei de locomotivă care sparge liniștea cartierului la fiecare gol. Rămâne imaginea lui Mario Camora, la 40 de ani, alergând pe aceeași bandă stângă pe care a arat-o mai bine de un deceniu și jumătate, devenind mai clujean decât mulți dintre cei născuți la poalele Feleacului.
CFR Cluj nu a schimbat doar ierarhiile din fotbalul nostru, ci și felul în care un oraș întreg își privește propriul destin. A demonstrat că nu trebuie să fii în capitală ca să fii cel mai bun. Iar la 119 ani de când primii feroviari au bătut mingea la Cluj, trenul din Gruia își vede mai departe de drum. Pe șinele aceleiași povești care nu știe să renunțe.

La mulți ani, CFR Cluj! La mulți ani, Mario Camora!