28 de ani de așteptare s-au încheiat! Scoția revine la Mondial cu o singură obsesie: să nu mai plece acasă din grupe

Conform ITV, în câteva ore, douăzeci de autobuze școlare galbene vor pleca din Boston spre Foxborough, transportând mii de scoțieni îmbrăcați în kilturi, cu steaguri albastre pe umeri și cu ochii umezi de emoție.

Pentru mulți dintre ei, nu este doar drumul către un meci de fotbal. Este capătul unei așteptări care a durat aproape o generație. Au trecut 28 de ani de la ultimul meci al Scoției la un Campionat Mondial – acel 0-3 cu Maroc din 1998, la Saint-Étienne. Cea mai lungă absență din istoria fotbalului scoțian de pe cea mai mare scenă a lumii s-a încheiat, în sfârșit.

Dar odată cu bucuria revenirii vine și o povară apăsătoare. În cele opt participări anterioare la turneul final, Scoția nu a reușit niciodată să depășească faza grupelor. Niciodată.

Franța 1998 a adus dezamăgire. Italia 1990 a oferit o grupă imposibilă. În Spania, în 1982, scoțienii au fost eliminați dramatic la golaveraj. De fiecare dată au existat explicații. De fiecare dată au fost aproape.

Acum însă, odată cu formatul extins la 48 de echipe, scuzele sunt tot mai puține. Inclusiv locul al treilea poate duce în fazele eliminatorii.

Pentru Scoția, aceasta ar trebui să fie limita minimă a succesului. Nu este o generație de aur. Nu există un Kenny Dalglish sau un Archie Gemmill capabili să poarte singuri o țară întreagă în spate. Dar este, probabil, cea mai echilibrată și mai competitivă echipă pe care Scoția a avut-o în ultimele decenii.

Andy Robertson aduce experiența marilor bătălii europene. John McGinn rămâne sufletul vestiarului. Scott McTominay este liderul și omul de la care se așteaptă momentele decisive. Lawrence Shankland oferă instinctul golului, iar grupul pare mai unit ca niciodată.

Cu toate acestea, întrebările persistă. Este Scoția prea dependentă de vedetele sale? Și dacă McTominay sau Robertson nu vor străluci, cine va avea curajul să iasă în față? Sorții nu au fost deloc blânzi. Brazilia și Maroc, două dintre adversarele care au trimis Scoția acasă în 1998, îi ies din nou în cale, de această dată în Grupa C.

Primul obstacol poartă însă numele Haiti. La prima vedere, pare adversarul ideal pentru un debut cu dreptul. Realitatea este mult mai complicată. Selecționata pregătită de Sebastian Migné reprezintă o țară măcinată de instabilitate politică și sărăcie, dar care și-a găsit în fotbal un motiv de speranță. Haitienii sunt disciplinați, bine organizați și beneficiază de jucători experimentați, în frunte cu Wilson Isidor.

Nu vor fi victime sigure. Victoria cu 4-0 în fața Noii Zeelande a atras atenția înaintea turneului, în timp ce înfrângerea cu Peru a readus anumite semne de întrebare. Într-un sistem clasic 4-4-2, Haiti compensează lipsa numelor sonore prin disciplină și spirit de sacrificiu.

Steve Clarke știe exact ce îl așteaptă. „Nu mi-am făcut nicio iluzie. Va fi un meci dificil. Sunt puternici fizic, dar și foarte buni tehnic. Au jucători care evoluează în campionate importante”, a declarat selecționerul Scoției.

Și totuși, Scoția are ceva ce puține echipe prezente la acest Mondial pot revendica. O țară întreagă care și-a așteptat momentul aproape trei decenii. Au trecut 28 de ani de la ultima apariție la Cupa Mondială. Dar au trecut 36 de ani de la ultima victorie scoțiană la turneul final.

Pentru Tartan Army, acesta nu este doar un meci de debut. Este șansa de a închide o rană veche. Șansa de a pune capăt unei generații întregi de frustrări și de a demonstra că Scoția nu a venit în Statele Unite doar pentru a transforma pub-urile din Boston în mici colțuri de Glasgow.

A venit să schimbe istoria. A venit să scrie un final diferit. Unul în care Scoția nu mai pleacă acasă după faza grupelor. Iar dacă a existat vreodată un moment potrivit pentru a învinge trecutul, atunci acela este acum.

Haiti – Scoția se va disputa în noaptea de sâmbătă spre duminică, cu începere de la ora 04:00 a României, pe Gillette Stadium din Foxborough. Pentru scoțieni, nu este doar primul meci al turneului. Este întâlnirea cu propriile fantome și poate începutul unei povești pe care o așteaptă de 28 de ani.