Este, în sfârșit, timpul Angliei? De ce „Three Lions” cred că destinul le datorează o Cupă Mondială

Pentru unii dintre jucătorii Angliei, semnele au început să apară încă din primele zile petrecute în cantonamentul din Kansas City. În seara în care au ajuns la baza de pregătire, Statele Unite erau sub avertizări de tornadă, Scoția învingea Haiti cu 1-0, iar o parte dintre internaționalii englezi urmăreau finala NBA. Când New York Knicks au câștigat primul lor titlu după 53 de ani, atmosfera s-a încins. Cineva a remarcat imediat asemănarea, cu o echipă uriașă, înconjurată permanent de presiune și zgomot mediatic, care a așteptat mai bine de jumătate de secol pentru a-și îndeplini destinul. Exact ca Anglia.

Pentru mulți poate părea o simplă superstiție. Pentru sportivi, însă, astfel de coincidențe pot deveni surse reale de încredere. Sentimentul că, poate, în sfârșit, stelele se aliniază.

Povara a 60 de ani de așteptare

Anglia nu a mai câștigat Cupa Mondială din 1966. Șaizeci de ani de speranțe, dezamăgiri și generații întregi convinse că „de data aceasta va fi altfel”.

De fiecare dată, optimismul a fost urmat de scepticism. Așteptările uriașe au fost temperate de teama unui nou eșec. Este o relație complicată între suporteri și propria națională, între convingerea că trofeul trebuie să vină și frica permanentă că totul se va termina la fel.

Cu atât mai frustrant cu cât Anglia a fost atât de aproape în ultimul deceniu. Semifinale, finale europene și eliminări dureroase au amplificat senzația că succesul este la un singur pas distanță.

De ce cred mulți că acesta este momentul?

Privită din exterior, Anglia pare o campioană mondială în așteptare. Are cea mai puternică ligă din lume, o infrastructură modernă, academii performante și o generație impresionantă de jucători. Franța, Spania și Germania au transformat investițiile în trofee. Anglia încă așteaptă recompensa.

Din punct de vedere statistic, succesul ar fi trebuit să apară deja. Dar fotbalul eliminatoriu nu respectă întotdeauna logica. Uneori, totul se decide la o lovitură de departajare, o deviere sau o minge care lovește bara.

Mulți din interiorul lotului consideră că cea mai bună Anglie a ultimilor ani a fost cea de la Mondialul din 2022, chiar dacă nu a ajuns în semifinale. Englezii au întâlnit devreme o Franță de elită și au pierdut un duel echilibrat, influențat și de penalty-ul ratat de Harry Kane.

Diferența numită Thomas Tuchel

Aici intervine marele argument al speranței. Gareth Southgate a reconstruit spiritul echipei și a readus Anglia în elita fotbalului internațional. Totuși, mulți au simțit că îi lipsea acel instinct al marilor învingători.

Thomas Tuchel vine cu o reputație diferită. Este un antrenor care a câștigat trofee importante și care și-a construit cariera în fotbalul eliminatoriu. În jurul echipei există convingerea că Anglia are, în sfârșit, un selecționer care știe cum să gestioneze presiunea marilor nopți.

„Nimeni nu se îndoiește că Tuchel este un învingător”, susțin surse din apropierea naționalei.

Testul adevărului începe cu Croația

Totuși, provocările rămân aceleași. Anglia trebuie să demonstreze că poate învinge adversari de top într-un meci eliminatoriu important. Trebuie să găsească echilibrul perfect la mijlocul terenului și să transforme talentul individual într-o forță colectivă. Iar primul răspuns va veni chiar la debutul cu Croația.

Nu este vorba doar despre cele trei puncte sau despre câștigarea grupei. Este despre validare. Despre a afla dacă această Anglie este într-adevăr pregătită să facă pasul decisiv sau dacă va repeta greșelile trecutului.

„De data aceasta… nu?”

Victoria cu 5-0 în fața Serbiei a alimentat entuziasmul. Alte rezultate au temperat însă optimismul. Întrebările continuă să existe. Poate Serbia a fost prea slabă. Poate Anglia nu este atât de puternică pe cât pare. Sau poate, pur și simplu, acesta este anul în care toate piesele se așază la locul lor.

De șase decenii, englezii repetă aceeași frază înaintea marilor turnee. „Poate acum.”

Diferența este că, pentru prima dată după foarte mult timp, există sentimentul că nu este doar speranță, ci o convingere autentică, iar dacă destinul chiar există în fotbal, Anglia crede că a venit momentul să își încaseze, în sfârșit, datoria.