Fotbal International
„Fotbalul românesc pierde, șefii rămân. Mister Burleanu, ajunge cu Excelul! Când apare onoarea de a răspunde pentru eșec?”
Spania U21 – România U21 7-1. Un scor care nu mai are nevoie de traducere și nici de prea multe explicații. România a fost demolată, iar ceea ce trebuia să fie ultimul meci al preliminariilor pentru EURO 2027 s-a transformat într-o demonstrație dureroasă a distanței dintre două lumi. Dincolo de cele șapte goluri rămâne însă o întrebare mult mai importantă decât rezultatul: cât timp vom continua să schimbăm selecționeri și să protejăm sistemul care le livrează jucătorii?
Spania a jucat fotbal. Repede, simplu, agresiv, cu automatisme și cu o diferență tehnică evidentă. România a încercat să reziste, dar pe măsură ce meciul a avansat diferența a devenit imposibil de ascuns. Spaniolii au găsit spații, au accelerat când au vrut și au transformat partida într-o demonstrație de forță. România a marcat o dată. Spania, de șapte ori. 7-1.
Poți pierde cu Spania. Au pierdut și alții. Vorbim despre una dintre marile școli de fotbal ale lumii, despre o țară care produce constant jucători pentru Barcelona, Real Madrid, Atlético și pentru cele mai importante campionate ale Europei. Dar tocmai aici începe problema. Nu faptul că România U21 a fost desființată cu Spania trebuie să ne sperie, ci felul în care asemenea meciuri ne arată cât de mare a devenit distanța. Iar 7-1 nu mai poate fi tratat ca un accident și desprins de restul fotbalului românesc.
Naționalele suferă. Cluburile noastre, cu puține excepții, se chinuie să conteze în Europa. Jucătorii români cu adevărat importanți în campionatele puternice sunt puțini spre deloc, iar diferența dintre ceea ce pretindem că construim și ceea ce producem devine tot mai greu de ascuns.
Și atunci întrebarea este inevitabilă: Domnule Răzvan Burleanu, conducerea Federației Române de Fotbal chiar nu are nimic să-și reproșeze? De aproximativ 15 ani schimbăm selecționeri, generații, sisteme și discursuri. Când rezultatele nu apar, primul pus la zid este antrenorul naționalei. Îl schimbăm. Vine următorul. Îi acordăm câteva luni. Pierde și el. Îl schimbăm din nou. Și sistemul merge înainte neatins.
Poate că a venit timpul să acceptăm un adevăr elementar, că selecționerul nu produce fotbaliști. Îi primește. Poate greși selecția, tactica sau schimbările și trebuie să răspundă pentru ele. Dar nu poate recupera într-un cantonament ceea ce fotbalul românesc n-a construit în zece ani. Dacă am schimbat atâția antrenori și problemele reapar, poate că nu mai trebuie să schimbăm obsesiv omul de pe bancă. Poate trebuie schimbat fotbalul din spatele lui.
Pe hârtie, însă, stăm bine. Avem academii, clasificări, criterii de licențiere, metodologii, strategii, proiecte și infrastructură evaluată. Avem aproape tot ce trebuie într-un document Excel. Dar fotbalul nu se joacă în Excel, Mister Burleanu.
Ieșiți din birouri și mergeți la terenuri. Vedeți unde se pregătesc copiii. Câte cluburi au baze adevărate de antrenament, câte terenuri sunt disponibile juniorilor, în ce condiții lucrează antrenorii și ce acces au copiii la recuperare, medicină sportivă, nutriție și pregătire modernă.
Există cluburi care se luptă pentru condiții decente chiar și pentru prima echipă. Atunci ce pretenții putem avea pentru juniorii de 12, 14 sau 16 ani? Aici apare ruptura dintre fotbalul raportat și fotbalul real. Nu trebuie să acuzăm pe nimeni că falsifică documente. Este suficient să comparăm ceea ce sistemul spune despre el însuși cu ceea ce sistemul produce.
Și uneori imaginea începe să semene periculos de mult cu vechile raportări comuniste, pe hârtie cincinalul merge perfect, indicatorii sunt îndepliniți, producția crește și toată lumea își felicită superiorul. Doar că deschizi ușa fabricii și descoperi realitatea. În fotbal există însă un indicator pe care nu-l poți cosmetiza la nesfârșit, terenul.
Unde sunt fotbaliștii produși de toate aceste academii? Câți ajung la nivel internațional? Câți se impun în campionatele puternice? Câte cluburi românești devin competitive în Europa? Cum evoluează echipele naționale? Acestea sunt cifrele care contează. Nu culoarea unei celule din Excel. Și aici ajungem la un cuvânt despre care în fotbalul românesc se vorbește mult prea puțin, responsabilitate.
În Italia, după ratarea celui de-al treilea Campionat Mondial consecutiv, Gabriele Gravina a demisionat din funcția de președinte al Federației Italiene.
Italia, patru titluri mondiale. Campioană europeană în 2021. Una dintre cele mai mari culturi fotbalistice ale planetei. Acolo, după eșecuri repetate, răspunderea nu s-a oprit doar la selecționer. A plecat și președintele Federației. Nu pentru că ratase el o ocazie de gol. Nu pentru că făcuse marcaj greșit la un corner, ci pentru că există momente în care omul care conduce o instituție trebuie să accepte că rezultatele acelei instituții îi aparțin și lui.
Și atunci, în România, când? Când vom auzi din conducerea fotbalului românesc un simplu „am greșit” Când va recunoaște cineva că o strategie n-a funcționat suficient de bine? Când vom vedea responsabilitate managerială? Și când vom vedea, dacă situația o cere, onoarea de a face un pas înapoi? Dacă această onoare mai există.
Asta nu înseamnă că Răzvan Burleanu este responsabil pentru fiecare gol primit și nici că FRF este singura responsabilă pentru starea fotbalului românesc. Cluburile, Liga, academiile, conducătorii, antrenorii și întregul mecanism au partea lor de răspundere. Dar Federația conduce și reglementează o parte esențială a sistemului. Iar după atâția ani nu mai este suficient să ni se explice prin prezentări, clasamente și strategii cât de mult progresăm. Progresul trebuie să se vadă pe teren.
Nu mai avem nevoie de încă un selecționer transformat în vinovatul de serviciu. Nu mai avem nevoie de încă o strategie frumos împachetată și nici de încă un tabel colorat în verde. Avem nevoie de terenuri adevărate. De academii care chiar produc fotbaliști. De antrenori de copii pregătiți și plătiți ca profesioniști. De scouting național. De infrastructură. De meritocrație. De controale reale.
Avem nevoie ca licențierea să însemne condiții reale, nu doar capacitatea administrativă de a demonstra că îndeplinești niște criterii. Și, înainte de toate, fotbalul românesc trebuie să înceteze să se mai mintă.
Spania – România 7-1 nu este cauza. Este simptomul. Spania ne-a arătat brutal diferența dintre ceea ce vrem să credem că suntem și ceea ce suntem în realitate. Poate că exact de aici trebuie început. Nu cu execuții publice. Nu cu următorul selecționer sacrificat. Nu cu următorul PowerPoint despre viitorul luminos al fotbalului românesc, ci cu o reformă adevărată, de la copii și juniori până la fotbalul profesionist.