Ideologia lui Pep Guardiola a murit. Încotro se îndreaptă fotbalul?

Pe terenurile de antrenament din Premier League, există acum o plângere pe care o exprimă din ce în ce mai mulți jucători. Și anume că jocul nu mai este în primul rând despre finețe, viteză sau chiar tranziții, cum era încă în 2022-23.
Este despre „dueluri, dueluri și iar dueluri”, după cum s-a plâns în privat un fundaș de top. Acesta este unul dintre puținele motive pentru care numărul auturilor lungi pe meci s-a dublat de la 1,52 sezonul trecut la 3,03 acum, față de doar 0,89 în 2020-21. Metoda forțează mai multe dueluri în careu, ceea ce poate aduce ricoșee, cornere sau chiar goluri.

Una dintre cele mai bune ilustrații este unul dintre cele mai proeminente dueluri individuale. Erling Haaland și Gabriel adoră să se înfrunte, în acel tip de bătălie atacant–stoper a cărei dispariție o lamenta Arsène Wenger în 2014. Un membru al staffului lui Arsenal l-a descris pe Haaland drept „aproape atacantul ideal pentru mingi lungi” datorită forței sale fizice.
Atât despre ideea că Pep Guardiola îl modelează pe norvegian după voința sa tactică. Haaland a fost, mai degrabă, una dintre multele forțe care l-au făcut pe Guardiola să-și compromită propriile convingeri într-un mod de neimaginat în 2009. La acel ultim 1-1 cu Arsenal, practic a ales configurarea avută de José Mourinho la Internazionale .
Și aici este momentul în care este posibil să fi depășit un „sfârșit al istoriei” tactic, intrând într-o nouă incertitudine despre viitorul jocului așa cum este el jucat. Așa cum Francis Fukuyama a declarat, faimos, căderea Zidului Berlinului drept victoria finală a democrației liberale, ascensiunea Barcelonei lui Guardiola ar fi semnalat cucerirea totală a „fotbalului total”. „Jocul pozițional” reinterpretat a schimbat totul.

Acea cucerire a fost și mai completă când Guardiola a schimbat și fotbalul englez. Un alt indicator instructiv: frecvența degajărilor lungi de la 6 metri a scăzut în fiecare sezon de la campania venirii lui Guardiola, 2016-17… până acum. Ele cresc.
Datorită atât progreselor științifice, cât și rafinării ideologiei, acea abordare catalano-spaniolă a făcut ca, vreme de aproximativ 16 ani, să existe o modalitate optimă evidentă de a juca. Este mult timp. Dacă nu încercai să controlezi mingea și teritoriul prin posesie și presing avansat, erai mai probabil să pierzi pe termen lung. Acesta era în mod clar „best practice”, de vreme ce majoritatea campioanelor jucau astfel.
La Cupa Mondială din 2022, însă, jocul devenise evident prea omogen tactic. Chiar și în iunie, Thomas Tuchel declara că s-a plictisit de prea multe echipe din Premier League care joacă în același fel, construind prin fundașul dreapta.
Deja, totuși, orice abatere începea să aibă un efect disproporționat. Câștigul Argentinei la Mondial a venit parțial din disponibilitatea lui Lionel Scaloni de a avea încredere în creativitatea individuală.
Acum, astfel de abateri au explodat. Ritmul schimbării a fost ilustrat în septembrie, când același Tuchel nu s-a putut abține să observe cum „auturile lungi, mingile lungi, centrările… toate aceste tipare revin”.

Așadar, acesta nu este încă un articol despre sfârșitul principiilor lui Guardiola. Este, mai degrabă, despre ce urmează.
Pentru că, dacă nu mai este „best practice” să faci ceea ce au făcut cele mai bune echipe în ultimii 16 ani, atunci chiar suntem într-o lume cu totul nouă. Nu există „best practice”, ceea ce înseamnă că nu mai există aceleași garanții.
Acest lucru se vede în faptul că cheltuielile lui Liverpool nu s-au tradus direct în rezultate încă, deoarece trec de la jocul pozițional al lui Arne Slot la un accent mai mare pe talentul individual. Andoni Iraola a procedat similar, eliberându-și jucătorii de constrângeri tactice.

Mulți alții s-au orientat către faze fixe și contraatacuri. Seminariile League Managers Association au remarcat cum majoritatea liderilor de clasament din EFL au fost mult mai jos în ierarhia posesiei decât în oricare dintre ultimii ani.
Dogmatismul ideologic cedează teren în fața pragmatismului.
Este poate definitoriu pentru Guardiola că chiar el a împins înainte această mișcare anti-Guardiola, îndepărtându-se mai drastic de propria ideologie decât oricine altcineva. Niciunul dintre numeroșii săi acoliți nu a optat pentru acea abordare „mourinhistă”, nici măcar Mikel Arteta la apogeul focusului pe faze fixe.
Este, de asemenea, tipic Guardiola faptul că el însuși a explicat cel mai bine acest lucru. O parte a schimbării, desigur, ține de faptul că fotbalul a devenit atât de omogen încât era însetat de abatere. O altă parte – după cum a argumentat managerul lui City – este că extinderea calendarului Ligii Campionilor înseamnă că nicio echipă de elită nu poate antrena jocul pozițional suficient de mult pentru a excela în el și a se ridica deasupra celorlalte.
Abordarea lui Guardiola nu poate fi nici pe departe la fel de eficientă dacă nu este la fel de fin reglată. Apar breșe structurale și cedări ale presingului.
„Astăzi, fotbalul modern nu este pozițional”, a spus recent Guardiola, referindu-se la efectul calendarului. „Pur și simplu pentru că nu am avut jucătorii… toate echipele au multe accidentări când joci la fiecare trei zile.”
Ar fi o parabolă clasică pentru fotbalul modern dacă mai multe meciuri ar duce la un fotbal de calitate mai scăzută – numai că mulți observatori își doresc un anumit tip de schimbare; o întoarcere la mai multă magie individuală.

Acolo ar putea fi, de fapt, următorul câmp de bătălie ideologic: între impredictibilitatea creativității spontane și repetițiile fazelor fixe. Sau poate chiar o îmbinare a celor două.
Cei de la Arsenal, la urma urmei, ar susține că accentul pe faze fixe este o evoluție a jocului pozițional, nu o abatere.
Echipa lui Arteta reprezintă în prezent o abatere de la cercetarea LMA, întrucât posesia medie este în prezent de 57,6%. Tehnicianul basc rămâne, în ultimă instanță, despre „control” mai presus de orice. El prioritizează jocul pozițional, pentru că crede că controlul spațiului și al mingii îți oferă cea mai bună probabilitate de victorie și vorbește mult despre „probabilități”.
Trebuie doar să te uiți la răspunsul lui Arteta la sezonul trecut, având în vedere că Guardiola a menționat specific problemele de accidentări ale lui Arsenal în același interviu. Arteta nu și-a putut juca stilul ideal din cauza absențelor, așa că s-a asigurat că absențele vor conta mai puțin. A adâncit lotul, adăugând la un nucleu care înțelege ideologia lui.
Chiar și cei care caută să se abată ar spune, până la urmă, că cerințele de bază ale lui Guardiola – presing, tehnică – sunt acum cablate în ADN-ul sportului. Ele nu vor dispărea.
Dar dacă ideologia de ansamblu nu mai este o garanție a victoriei ca înainte, rezultă logic că Arteta s-a uitat la „ce urmează”. Dacă presiunea în posesie a lui Arsenal dă peste apărări tot mai masate, astfel încât obțin mai multe cornere și auturi, e de bun-simț să îmbunătățești execuția acelor cornere și auturi. Este un nou diferențiator. De aici accentul mai mare pe dueluri.
Cu cât asta se întâmplă mai mult, cu atât se accentuează îndepărtarea de ideologia generală Guardiola.
Pe scurt, nu joci la fel de mult posesie dacă renunți la un corner scurt pentru a-l trimite pe „omul mare”.

În mod faimos, ascensiunea autoritarismului și criza financiară din 2008 l-au făcut pe Fukuyama să admită că a greșit, chiar dacă poate părea banal să discutăm despre asta în context sportiv. Acum, în fotbal, toți caută „probabilități” într-o lume în care brusc nu mai există garanții. S-ar putea ca jocul să apuce pe o cale pe care nimeni nu a prevăzut-o încă.