Fotbal International
„Nu vreau să părăsesc terenul”. Messi a spus adio, iar 90.000 de oameni au încercat să țină timpul pe loc
Meciul se terminase, tabela putea fi stinsă, mingea putea fi luată de pe gazon, dar aproape 90.000 de oameni au rămas în tribunele Monumentalului. Nimeni nu venise doar pentru Argentina – Benin. Veniseră pentru ultimele minute ale unei povești care le însoțise viața. Iar în mijlocul stadionului, cu ochii umezi și microfonul în mână, Lionel Messi a rostit fraza pe care probabil o simțea o țară întreagă: „Nu vreau să părăsesc terenul”.
Pentru prima dată, timpul devenise adversarul pe care Messi nu-l mai putea dribla. Argentina câștigase, Leo marcase și oferise două pase decisive, dar scorul nu mai interesa pe nimeni. Fluierul final confirmase ceea ce milioane de argentinieni amânaseră în mintea lor cât mai mult posibil: Lionel Messi tocmai jucase ultimul său meci pentru națională.
Colegii au venit să-l îmbrățișeze. Jucătorii Beninului au așteptat la rând pentru o fotografie, iar până și arbitrul a vrut să păstreze ceva din acea noapte și i-a oferit cartonașele folosite în timpul partidei și i-a strâns mâna.
Fiecare încerca să plece acasă cu o amintire. Apoi luminile s-au stins, iar cerul deasupra Monumentalului a început să spună povestea. Sute de drone au recompus momente din cariera lui Messi: primele goluri, celebrările, numărul 10 și, inevitabil, imaginea pe care Argentina o așteptase o viață, căpitanul ridicând Cupa Mondială.
În tribune se plângea și se cânta. Poate că oamenii nu plângeau doar pentru fotbalistul care pleca. Plângeau pentru copilăria lor, pentru serile petrecute în fața televizorului, pentru părinții lângă care urmăriseră meciurile sau pentru copiii cărora le spuseseră că trebuie să-l vadă măcar o dată pe Messi.
Pentru o parte din propria lor viață. „Messi! Messi! Messi!” Numele lui cobora din tribune și acoperea stadionul.
„Să joc pentru Argentina este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat”
După muzică și artificii, Messi a rămas în centrul terenului cu microfonul în mână. La câțiva metri, Lionel Scaloni îl privea cu ochii în lacrimi. În tribune erau mama și soția lui, iar pe gazon, colegii alături de care câștigase tot. Leo a încercat să vorbească. „E greu să spun ceva.”
Pentru câteva secunde, omul care găsise aproape întotdeauna soluția cu mingea la picior nu și-a mai găsit cuvintele. Apoi a spus ceea ce conta: „Să joc pentru Argentina este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață.”
Stadionul nu l-a mai lăsat să continue. Aproape 90.000 de oameni au început din nou să-i strige numele. Messi a tăcut și a ascultat. Pentru o dată, nu mai trebuia să facă nimic. Nu trebuia să dribleze, să marcheze sau să salveze Argentina. Trebuia doar să primească înapoi dragostea pe care o provocase timp de două decenii.
„Am dat totul pentru acest tricou”, a continuat el.
Și nimeni nu avea nevoie de explicații. Îl văzuseră pierzând finale, criticat și aproape renunțând. Îl văzuseră întorcându-se, devenind campion al Americii și apoi, într-o zi de decembrie, ridicând Cupa Mondială. Acum îl vedeau pentru ultima dată. Messi le-a mulțumit colegilor și oamenilor care nu încetaseră să creadă, apoi și-a îndreptat mesajul către generația care rămâne:
„Trebuie să-i susțineți în continuare pe acești puști. Vom fi mereu uniți. Când suntem uniți, suntem mai puternici decât oricine.”
Era, poate, ultima sa pasă decisivă pentru Argentina. Nu către un coechipier aflat în fața porții, ci către cei care trebuie să continue povestea fără el.
„Nu vreau să părăsesc terenul”
În jurul său, emoțiile nu mai puteau fi ascunse. Enzo Fernández plângea, Scaloni plângea, iar în tribune mama lui Messi și Antonela erau copleșite. Leo încerca să termine un discurs pe care probabil nu și-ar fi dorit niciodată să fie nevoit să-l țină.
Și atunci a venit fraza serii: „Nu vreau să părăsesc terenul.”
Nu era un slogan pregătit pentru camere. Era mărturisirea unui om care știa că peste câteva minute totul va deveni trecut. După trofee, recorduri și gloria unei cariere imposibil de repetat, Messi mai voia un singur lucru, puțin timp. Câteva minute în plus în tricoul Argentinei.
A urmat ultima petrecere. Coechipierii au făcut cerc în jurul lui, au cântat și au sărit, în timp ce artificiile luminau cerul din Buenos Aires. Messi a pornit apoi în ultimul tur al Monumentalului, salutând tribunele și privind în jur ca și cum ar fi vrut să memoreze fiecare colț al stadionului.
La capăt îl așteptau familia și tunelul către vestiare. Doar câteva zeci de metri. În spatele lui, aproape 90.000 de oameni continuau să-i strige numele. Unii plângeau pentru Messi. Alții, poate, pentru ei înșiși. Pentru că puștiul pe care îl văzuseră crescând îmbătrânise odată cu ei. Copiii care îl priviseră debutând aveau acum propriii copii.
Și, într-o singură noapte, o generație întreagă a înțeles că până și poveștile despre care credeam că vor dura pentru totdeauna au un ultim capitol.
Messi s-a îndreptat spre marginea terenului. De data aceasta nu mai exista un meci următor. Nu mai exista o altă convocare. Doar ultimii pași în tricoul Argentinei și un stadion care îi striga numele de parcă suficient de multe voci l-ar fi putut convinge să se întoarcă.