Fotbal International
Polonia – România 6-0 | Nu avem ce cronică să scriem. Hagi merita măcar o echipă care să moară de ciudă
Poate că, după Polonia – România 6-0, cel mai cinstit lucru este să nu scriem o cronică. Să nu numărăm pase, șuturi, cornere și greșeli. Să nu căutăm explicații sofisticate pentru ceva atât de simplu și atât de dureros. România a fost umilită la Varșovia. Dar mai grav decât cele șase goluri a fost felul în care a acceptat umilința.
Da, Radu Drăgușin a fost eliminat. Da, România a rămas în zece după un început în care avusese curaj, ocazii și câteva minute bune. De acolo însă nu mai discutăm numai despre tactică. Un cartonaș roșu poate explica inferioritatea numerică. Nu poate explica prăbușirea. Nu poate explica privirile goale, lipsa de reacție și senzația că, odată primit al doilea gol, singura dorință rămasă era ca timpul să treacă mai repede.
Am fi vrut să vedem jucători lipsiți de aer, nu lipsiți de vlagă. Să-i vedem rupând carnea de pe ei de ciudă. Să-i vedem furioși că sunt conduși. Să-i vedem certați între ei, împingându-se unul pe altul înainte, refuzând scorul, refuzând rușinea. Să vedem pe cineva care, la 0-3, să urle că nu mai avem voie să primim încă unul.
N-am văzut. Am căutat un lider și nu l-am găsit. Am căutat orgoliul acela aproape irațional al omului care pierde și nu suportă să piardă. Ambiția. Oftica. Răutatea sportivă. Privirea aceea care spune că poți fi mai slab decât adversarul, dar nu accepți să fii călcat în picioare. Nici pe aceea n-am găsit-o.
Pe banca României stă Gheorghe Hagi. Un om care a pierdut și el meciuri. Care a fost eliminat. Care a greșit. Care a avut seri în care adversarul a fost mai bun. Dar este aproape imposibil să asociezi numele lui Hagi cu resemnarea.
Pentru că Hagi se bătea cu oricine. Se bătea fotbalistic cu Maradona, cel mai bun jucător al planetei, și nu intra pe teren convins că trebuie să-i admire tricoul. Îl înfrunta. Se lua la trântă cu marile naționale ale lumii fără să întrebe înainte cât valorează adversarii și fără să accepte că România ar trebui să plece capul doar pentru că în față se afla o forță a fotbalului mondial.
Ani mai târziu, România lui Hagi putea să privească în ochi și Anglia lui Beckham, Owen, Scholes și a celorlalte vedete ale unei generații uriașe. Nu conta cine era în față. Hagi intra să-i bată. Putea să piardă, putea să joace prost, putea să greșească, dar frica nu făcea parte din jocul lui.
Și tocmai aici este diferența care doare. Astea nu se predau nicăieri. Nu există academie pentru așa ceva și nici licență de antrenor care să le poată introduce într-un fotbalist. Le ai sau nu le ai. Urli de nervi când pierzi sau accepți. Te arde tricoul naționalei pe piele sau este doar un tricou. Simți pentru țara ta și pentru echipa națională sau nu. Talentul poate fi șlefuit, tactica poate fi învățată, fizicul poate fi antrenat. Orgoliul, ambiția și răutatea aceea sportivă de a nu accepta să fii umilit trebuie să vină și din tine.
Hagi a trăit fotbalul cu această furie competitivă. Nu cerem nimănui să aibă talentul lui. Ar fi absurd. Nu cerem să apară un alt Hagi, pentru că asemenea fotbaliști nu se fabrică la comandă. Dar avem dreptul să cerem ca un jucător care îmbracă tricoul României și are pe bancă un asemenea nume să arate că îl doare când pierde.
Din păcate, la Varșovia am văzut o națională care nu are aproape nimic din răutatea, ambiția și orgoliul celui care o conduce. Hagi a rămas cu optimismul, discursul și speranța lui, dar terenul i le-a distrus pe toate. Nu polonezii i le-au distrus. Ai lui.
Nu avem nevoie să transformăm această seară într-un proces public și nici să alegem câțiva vinovați pentru a-i pune la zid. Ar fi prea simplu. Responsabilitatea este colectivă, iar Hagi are partea lui. Selecționerul răspunde pentru alegeri, pentru organizarea echipei și pentru rezultate. Numele său nu trebuie să devină scut pentru nimeni, nici măcar pentru el. Dar există ceva ce niciun selecționer nu poate desena pe tabla tactică, orgoliul.
Nu poți face o schemă pentru ambiție. Nu poți introduce de pe bancă dorința de a nu fi umilit. Nu există exercițiu tactic pentru furia celui care simte că tricoul pe care îl poartă este făcut bucăți în fața lui. Astea trebuie să existe deja în tine.
Polonia a câștigat cu 6-0. Nu mai avem nevoie de alte statistici în seara aceasta. Nu avem nevoie nici măcar de o cronică.