Sporturi
19 septembrie | Simona Păucă, trei medalii olimpice la 14 ani. Campioana pe care România merită să și-o amintească mai des
Sportul nu înseamnă doar rezultatul de aseară și meciul care începe peste câteva ore. Înseamnă și oamenii care ne-au făcut să ne bucurăm, să sperăm și să ținem minte. În fiecare zi, SportPulse caută câteva dintre aceste povești. Iar 19 septembrie ne duce de la aurul olimpic al Simonei Păucă până la începuturile fotbalului românesc în Europa și la o generație de biatloniști care purtau tricolorul la Jocurile Olimpice de iarnă.
Simona Păucă, 57 de ani. Trei medalii olimpice la doar 14 ani
Pe 19 septembrie 1969, la Azuga, se năștea Simona Păucă. Astăzi împlinește 57 de ani. Pentru cei care au trăit perioada de aur a gimnasticii românești, numele său nu are nevoie de prea multe explicații. Pentru generațiile mai tinere, însă, merită spusă povestea. Și mai ales merită spusă cifra, 14 ani.
Atât avea Simona Păucă atunci când a ajuns la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în 1984. La o vârstă la care cei mai mulți copii încă încearcă să descopere ce vor să facă în viață, o adolescentă din România urca pe cea mai mare scenă a sportului mondial și pleca de acolo cu trei medalii olimpice. Două dintre ele, de aur.
Simona Păucă a devenit campioană olimpică alături de echipa României, într-o ediție memorabilă pentru sportul nostru, și a mai cucerit aurul la bârnă, unde a împărțit prima treaptă a podiumului cu o altă mare campioană română, Ecaterina Szabo.
Iar colecția nu s-a oprit aici. La individual compus, Păucă a urcat din nou pe podium și a cucerit medalia de bronz. Trei concursuri, trei medalii olimpice. Poate că timpul are uneori un obicei nedrept. Păstrează câteva nume în lumina reflectoarelor și le împinge pe altele, încet, către marginea memoriei colective. Dar medaliile nu uită. Nici podiumurile. Iar două titluri olimpice și un bronz câștigate într-o singură ediție a Jocurilor reprezintă o performanță care nu are nevoie de artificii pentru a deveni spectaculoasă.
După încheierea carierei competiționale, Simona Păucă nu s-a îndepărtat de sportul care îi oferise atât de mult și căruia îi oferise, la rândul ei, o bucată din adolescență. A devenit antrenoare și s-a ocupat de pregătirea copiilor la Dinamo București. Pentru performanțele sale a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului. Astăzi nu trebuie să inventăm superlative. Este suficient să spunem atât: Simona Păucă. 14 ani. Două medalii olimpice de aur. Una de bronz. România.
La mulți ani, campioano!
Și poate că cel mai frumos cadou pe care sportul românesc îl poate face marilor săi campioni este unul foarte simplu, să nu-i uite.
Nicolae Bărbășescu, 86 de ani. Când România alerga printre marile națiuni ale biatlonului
Tot pe 19 septembrie, dar în 1940, la Brașov, se năștea Nicolae Bărbășescu. Împlinește 86 de ani. Este unul dintre acele nume care ne permit să deschidem o ușă către o parte a sportului românesc despre care astăzi vorbim mult prea rar, sporturile de iarnă. Bărbășescu a reprezentat România la două ediții ale Jocurilor Olimpice de iarnă, la Innsbruck 1964 și Grenoble 1968.
Astăzi poate părea aproape exotic să discutăm despre biatlonul românesc în contextul marilor competiții internaționale. Dar au existat oameni care au dus tricolorul acolo. Au alergat pe zăpadă, au tras la țintă și au concurat împotriva unor țări pentru care sporturile de iarnă reprezentau deja o adevărată cultură.
Nicolae Bărbășescu a fost unul dintre ei. Și tocmai asemenea povești justifică existența acestei rubrici. Pentru că istoria sportului românesc este mult mai mare decât sporturile despre care vorbim în fiecare seară la televizor.
Laurențiu Reghecampf, 51 de ani. Din teren pe bancă
Pe 19 septembrie 1975, la Târgoviște, se năștea și Laurențiu Reghecampf. Împlinește 51 de ani, după o viață petrecută aproape integral în fotbal. A fost jucător în România și Germania, a câștigat trofee, iar mai târziu și-a construit o carieră de antrenor care l-a purtat prin fotbalul românesc și internațional.
Pentru mulți suporteri români, perioada sa cea mai puternic rămasă în memorie este primul mandat pe banca Stelei, cu titlul câștigat și cu o echipă care a produs din nou seri europene importante. În jurul numelui său au existat de-a lungul anilor suficiente titluri mondene. Noi preferăm astăzi să rămânem la fotbal. Pentru că despre asta este rubrica. Mai puțină bârfă. Mai mult sport.
Alexandru Ene, omul care a marcat într-o seară în care România descoperea Europa
Există însă și o aniversare pe care timpul a transformat-o deja în istorie. Pe 19 septembrie 1928, la Brăila, se năștea Alexandru Ene, unul dintre atacanții importanți ai primelor generații ale lui Dinamo București. A fost golgheterul campionatului în 1954, cu 20 de goluri, iar un an mai târziu a contribuit la câștigarea primului titlu de campioană din istoria clubului. Dar există un moment care merită povestit din nou.
26 august 1956. Dinamo București – Galatasaray. Fotbalul românesc pășea pentru prima dată în Cupa Campionilor Europeni. Dinamo a câștigat cu 3-1. În minutul 82, Alexandru Ene a înscris ultimul gol al partidei. Astăzi suntem obișnuiți cu Champions League, transmisiuni în zeci de țări, milioane de euro, lumini, grafice și camere de televiziune peste tot. În 1956 era începutul. Iar undeva în fotografia acelui început se află și Alexandru Ene. A murit în 2011, la 82 de ani. Dar golul acela a rămas.
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
O dublă campioană olimpică. Un biatlonist care a purtat România la două ediții ale Jocurilor Olimpice de iarnă. Un fotbalist devenit antrenor. Și un atacant care marca într-o vreme în care fotbalul românesc abia descoperea Europa. Patru destine care nu seamănă între ele. Și totuși au ceva în comun. Sportul. Nu scandalul din jurul lui. Nu zvonul zilei. Nu cine cu cine s-a certat și nici declarația care va fi uitată până mâine dimineață.
Sportul adevărat lasă altceva în urmă. Medalii. Goluri. Recorduri. Eșecuri. Reveniri. Oameni. Amintiri. Uneori este suficient să deschidem puțin sertarele istoriei ca să descoperim că avem încă foarte multe povești de spus.