Sporturi
Înaintea Nadiei, a lui Patzaichin și a marilor noștri campioni a fost el. 101 ani de la nașterea românului care a cucerit primul aur olimpic
Înainte ca Nadia să ridice tabela la 1.00 pentru un 10 pe care computerul nu fusese pregătit să-l afișeze, înainte ca Ivan Patzaichin să transforme pagaia într-un simbol al României și înainte ca generații întregi de canotoare să facă din „Deșteaptă-te, române!” o melodie atât de familiară pe podiumurile olimpice, a existat un început. Pe 21 septembrie 1925 se năștea Iosif Sîrbu, omul care, 27 de ani mai târziu, avea să ofere României primul său titlu olimpic. Tot pe 21 septembrie le sărbătorim pe Aurica Bărăscu și Roxana Cogianu, două femei din marea familie a canotajului românesc. Trei destine și același tricolor.
Iosif Sîrbu. Omul de la care a început aurul României
Pe 21 septembrie 1925, în Șibot, județul Alba, se năștea Iosif Sîrbu. Astăzi se împlinesc 101 ani de la nașterea sa. Numele poate nu mai spune generațiilor tinere cât ar trebui. Dar există o cifră care îl așază pentru totdeauna în istoria noastră, 1.
Primul campion olimpic al României. 29 iulie 1952. Jocurile Olimpice de la Helsinki. Poligonul Malmi. În proba de pușcă de calibru redus, poziția culcat, Sîrbu a realizat 400 de puncte, egalând punctajul maxim și stabilind record mondial și olimpic. Departajarea s-a făcut prin numărul loviturilor în centrul țintei, românul a avut 33. Aur. Pentru prima dată în istoria participărilor României la Jocurile Olimpice, un sportiv român urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. România avea medalii încă de la bronzul echipei de rugby din 1924, dar niciodată până atunci aur. La Helsinki, delegația noastră avea să încheie cu patru medalii și pentru prima dată, imnul României răsuna pentru un campion olimpic român. Poate că aici merită să ne oprim o secundă. Astăzi știm numele Nadiei Comăneci, al Elisabetei Lipă, al lui Ivan Patzaichin, al lui David Popovici și ale atâtor campioni care au dus România pe prima treaptă a podiumului. Dar cineva trebuia să fie primul. A fost Iosif Sîrbu.
I s-a spus să renunțe. A găsit o cale să continue
Povestea lui devine și mai impresionantă după aurul de la Helsinki. O afecțiune gravă la ochiul drept i-a făcut pe medici să-i recomande să abandoneze tirul. Sîrbu a refuzat să accepte că totul se terminase. A conceput un sistem care îi permitea să mute vizarea de la ochiul drept la cel stâng și a revenit în competiții. A participat apoi la Melbourne 1956 și Roma 1960, iar cariera sa avea să cuprindă peste 50 de titluri de campion național. Nu a mai câștigat o medalie olimpică. Nici nu mai era nevoie pentru a-i schimba locul în istorie. Aurul din 1952 nu-i mai putea fi luat și nici României.
Aurica Bărăscu, 52 de ani. Aurul unei bărci care a făcut din România o forță olimpică
Tot pe 21 septembrie, în 1974, la Nicorești, Galați, se năștea Aurica Bărăscu. Astăzi împlinește 52 de ani. Dacă Iosif Sîrbu reprezintă începutul, Aurica Bărăscu aparține uneia dintre cele mai frumoase continuități ale sportului nostru: școala românească de canotaj. La Atena 2004, Bărăscu făcea parte din barca feminină de 8+ care a cucerit titlul olimpic pentru România, alături de Georgeta Andrunache, Rodica Florea, Liliana Gafencu, Elena Georgescu, Doina Ignat, Elisabeta Lipă, Ioana Cristina Rotaru și Viorica Susanu. Nouă femei într-o barcă. Un singur ritm. Și un singur steag pe cea mai înaltă treaptă.
Aurica avea deja în palmares titlul mondial din 1999, iar ulterior avea să adune trei medalii mondiale de argint. După Atena s-a retras temporar pentru a deveni mamă. A revenit la antrenamente și a încercat să ajungă la Beijing 2008, însă o criză lombară suferită cu numai câteva zile înaintea plecării spre China i-a închis drumul către încă o Olimpiadă. Uneori sportul îți oferă podiumul. Alteori îți amintește cât de fragil este drumul până la el. Dar aurul de la Atena rămâne.
La mulți ani, Aurica Bărăscu!
Roxana Cogianu, 40 de ani. A încercat de trei ori. La Rio a venit medalia
Șase ani mai târziu, tot într-o zi de 21 septembrie, se năștea la Iași Roxana Cogianu. Astăzi împlinește 40 de ani. Și povestea ei spune ceva esențial despre sportul de performanță, să continui.
Beijing 2008 — locul 9 la dublu vâsle. Londra 2012 — locul 4 cu barca de 8+. Cel mai crud loc din sport. Atât de aproape de podium încât îl vezi. Dar nu urci pe el. Au trecut alți patru ani. Rio de Janeiro 2016. De data aceasta, barca României de 8+ a trecut linia de sosire pe locul al treilea. Bronz olimpic. La a treia participare la Jocurile Olimpice, Roxana Cogianu avea, în sfârșit, medalia. În spatele ei exista deja o carieră remarcabilă: titluri europene și medalii mondiale, între care argint la 8+ și la doi rame la Mondialele din 2013. Dar poate că tocmai traseul olimpic spune cel mai bine povestea. 9. 4. 3.
Trei cifre. Opt ani și enorm de multe dimineți în care alarma a sunat înainte de răsărit.
La mulți ani, Roxana Cogianu!
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
Iosif Sîrbu nu a avut rețele sociale. Aurica Bărăscu și Roxana Cogianu au practicat un sport în care mii de kilometri de antrenament pot fi reduși, într-o finală olimpică, la câteva minute. Niciunul dintre aceste lucruri nu produce zgomot, dar produce istorie.
Pe 21 septembrie avem trei motive să ne amintim că tricolorul nu a ajuns singur pe podiumurile lumii. L-au dus acolo oameni. Cu mâini bătătorite de rame. Cu ore nesfârșite de antrenament. Cu accidentări. Cu reveniri. Cu înfrângeri despre care aproape nimeni nu mai vorbește și cu victorii pe care o țară întreagă are datoria să nu le uite.
De la glonțul lui Iosif Sîrbu, care a deschis drumul aurului olimpic românesc în 1952, până la barca Auricăi Bărăscu la Atena și bronzul Roxanei Cogianu la Rio, sunt 64 de ani de istorie olimpică românească. Generațiile s-au schimbat. Sporturile s-au schimbat. România s-a schimbat. Tricolorul de pe podium a rămas același. Și poate că mândria adevărată nu înseamnă să spunem că suntem cei mai buni. Înseamnă să știm cine am fost, să-i respectăm pe cei care au dus România acolo și să nu permitem timpului să le șteargă numele.