Editorial
Adio, bătrânule stadion corvinist! Un ochi plânge, altul râde. Ultima noapte în care Hunedoara și-a îmbrățișat amintirile
Sunt locuri de care nu te desparți niciodată cu adevărat. Chiar dacă într-o zi vin buldozerele, tribunele se prăbușesc și iarba pe care ai văzut atâtea generații de fotbaliști dispare sub moloz. La Hunedoara, o parte dintre suporterii Corvinului s-au întors pentru a-și lua rămas-bun de la vechiul stadion. Nu de la niște tribune de beton, ci de la o parte din propria viață. În curând, aici va începe construcția unei noi arene. Până atunci, bătrânul stadion a mai avut parte de o ultimă noapte în care a fost iubit.
Aseară, la Hunedoara, timpul parcă a stat în loc. Nu s-a jucat niciun meci. Nu a existat un arbitru care să fluiere începutul sau sfârșitul. Nu s-au acordat puncte și nu s-a ridicat niciun trofeu. Și totuși, pentru cei care au fost acolo, a fost una dintre cele mai importante seri petrecute vreodată pe stadionul Corvinului.
Au venit să spună adio. Unii au pășit pentru prima dată pe această arenă ținându-și tatăl de mână. Erau copii, abia puteau vedea terenul printre oamenii din fața lor, dar își amintesc și astăzi zgomotul tribunelor, mirosul ierbii și emoția aceea inexplicabilă care îi făcea să creadă că lumea întreagă încăpea într-un dreptunghi verde.
Au trecut anii. Copiii au crescut, au devenit părinți, apoi bunici. Părul li s-a albit, pașii le-au devenit mai înceți, dar drumul spre stadion a rămas același. Și, într-o zi, și-au adus aici propriii copii. Mai târziu, poate, nepoții. Le-au arătat locul în care stăteau când erau mici. Le-au povestit despre fotbaliștii pe care îi idolatrizau, despre golurile care făceau tribunele să tremure, despre meciurile după care plecau acasă fără glas. Poate că cei mici nu au înțeles atunci de ce un om mare poate iubi atât de mult un stadion. Acum, când bătrâna arenă se pregătește să dispară, înțelegerea vine odată cu lacrimile.
Ultimul cântec pentru un prieten bătrân
Nu a fost o ceremonie oficială. Nimeni nu a scris un scenariu și nimeni nu le-a spus suporterilor cum trebuie să-și ia rămas-bun. Au venit pur și simplu, pentru că au simțit că trebuie să fie acolo. Au cântat. Au scandat. Au aprins torțe.
Pentru câteva clipe, lumina a îmbrăcat tribunele obosite, iar stadionul a părut că întinerește. Ca și cum toate duminicile de altădată s-ar fi întors deodată. Ca și cum, undeva, în mijlocul fumului și al cântecelor, s-ar fi auzit din nou glasurile celor care nu mai sunt.
Pentru că pe un stadion nu rămân doar amintirile meciurilor. Rămân și oamenii. Tatăl care te-a adus prima dată la fotbal. Bunicul care îți explica de ce Corvinul înseamnă mai mult decât un rezultat. Prietenul lângă care ai strigat un gol și pe care poate nu îl mai poți îmbrățișa astăzi. Există locuri în care absențele dor mai tare decât oriunde altundeva. Iar un stadion vechi este unul dintre ele.
Un ochi plânge. Celălalt privește spre viitor.
În curând, liniștea va fi spartă de zgomotul utilajelor. Buldozerele vor intra acolo unde, vreme de zeci de ani, au alergat fotbaliștii Corvinului. Betonul va cădea, tribunele vor dispărea, iar locul va începe să se transforme.
Va fi dureros, dar ar fi nedrept ca povestea să se termine numai cu tristețe. Pentru că pe locul bătrânului stadion urmează să se ridice o arenă nouă. Un loc în care alte generații vor descoperi bucuria fotbalului, vor învăța primele scandări și vor trăi primele victorii alături de părinții lor.
Poate că un bunic cu părul cărunt va intra într-o zi pe noul stadion ținându-și nepotul de mână. Se va opri o clipă, va privi tribunele și îi va spune: „Știi, aici era și stadionul meu. Aici veneam cu tatăl meu, când eram de vârsta ta.” Iar copilul îl va întreba cum arăta.
Bunicul va zâmbi. Poate îi va arăta o fotografie veche. Poate îi va povesti despre o victorie, despre un fotbalist sau despre o seară pe care nu a uitat-o niciodată. Și, fără să-și dea seama, îi va dărui o parte din propria copilărie. Așa se transmite dragostea pentru un club. Nu prin ziduri, nu prin scaune și nici prin tabele de marcaj, ci din mână în mână, din tată în fiu, din bunic în nepot.
Nu toate despărțirile înseamnă sfârșitul
În ultima sa noapte de lumină, bătrânul stadion corvinist nu a fost singur. Au fost acolo o parte din oamenii care l-au iubit atunci când echipa câștiga și, mai ales, și cei care nu l-au părăsit atunci când lucrurile mergeau rău. I-au oferit ceea ce nu se poate cumpăra și nu se poate construi din beton, recunoștință. În curând, din vechile tribune vor rămâne fotografii, povești și poate câteva bucăți de amintire păstrate cu grijă. Dar într-o zi, când noua arenă se va umple de glasuri, când primul copil va tresări la primul gol și când primul bunic își va șterge discret o lacrimă, bătrânul stadion va fi, într-un fel, din nou acolo. Pentru că Hunedoara nu își îngroapă trecutul. Îi pregătește un viitor.