Au picat testele fizice. Dar adevăratul examen pe care îl picăm este cu totul altul

Faptul că mai mulți arbitri români nu au reușit să promoveze testele fizice nu este doar o știre. Este un semnal de alarmă. Unul care ar trebui să doară mai mult decât orice delegare ratată sau orice critică venită din afara țării.

În fotbalul modern, condiția fizică nu este un bonus. Este o obligație. Arbitrul trebuie să alerge la același ritm cu jucătorii, să fie la câțiva metri de fază și să ia decizii într-o fracțiune de secundă. Dacă nu poți ține pasul cu jocul, nu ai ce căuta la cel mai înalt nivel, iar testele fizice, nu sunt făcute pentru a umili pe cineva, sunt făcute pentru a proteja competiția.

Când nu reușești să treci un astfel de examen, nu înseamnă doar că ai avut o zi proastă. Înseamnă că undeva, în lunile de pregătire, ceva nu a funcționat. Iar dacă asemenea situații se repetă, nu mai vorbim despre un accident, ci despre un sistem care începe să scârțâie.

Din păcate, în România, avem tendința să tratăm fiecare astfel de episod ca pe un caz izolat. Câteva zile discutăm, căutăm explicații, găsim circumstanțe și apoi mergem mai departe. Dar poate că tocmai aici este problema. Ne uităm la efecte și refuzăm să analizăm cauza.

Există o problemă mult mai gravă decât un arbitru care nu promovează un test fizic, decât o echipă eliminată prematur sau decât un rezultat dezamăgitor.

Problema este că, de prea multe ori, refuzăm să privim realitatea în față. Trăim cu impresia că suntem mai buni decât suntem în realitate.

Continuăm să ne raportăm la performanțele României din anii ’80 și ’90, la generațiile care au scris istorie și la numele care au făcut lumea să vorbească despre sportul românesc. Însă prezentul nu mai seamănă aproape deloc cu acea perioadă.

Astăzi, în foarte multe discipline sportive, dar și în numeroase domenii ale societății, România nu mai stabilește standarde. În cele mai multe cazuri încearcă doar să țină pasul cu ceilalți.

Și totuși, paradoxal, discursul nostru a rămas același. Ne considerăm peste alții, găsim mereu explicații externe pentru eșecuri și suntem convinși că valoarea există, doar că nu este apreciată suficient.

Realitatea este însă alta. Performanța nu apare din nostalgie. Nu vine din povești despre trecut și nici din convingerea că „noi știm mai bine”. Performanța se construiește zilnic prin muncă, disciplină, profesionalism și, mai ales, prin autocritică.

În sportul românesc există încă prea multă superficialitate. O vedem în pregătirea fizică, în infrastructură, în management, în arbitraj, în centrele de copii și juniori și, uneori, chiar în modul în care este înțeleasă ideea de performanță.

Ne mulțumim prea repede cu puțin. Ne felicităm prea ușor. Iar atunci când apar eșecurile, căutăm imediat vinovați în altă parte.

Există o vorbă din bătrâni care spune că „prostul, ca să-și dea seama că este prost, trebuie să-l ducă mintea.” Dincolo de duritatea expresiei, mesajul este unul profund, iar primul pas spre progres este să accepți că ai o problemă.

Același lucru este valabil și în sport. Dacă refuzăm să admitem că, în multe privințe, am rămas în urmă, atunci nu vom face niciodată schimbările necesare. Dacă ne mulțumim să spunem că suntem victimele arbitrilor, ale UEFA, ale FIFA, ale ghinionului sau ale conspirațiilor, nu vom construi nimic durabil.

Marile națiuni sportive nu au devenit puternice pentru că s-au declarat perfecte. Au devenit puternice pentru că au avut curajul să-și privească slăbiciunile în față, să le accepte și să muncească ani întregi pentru a le corecta. Noi încă avem tendința să confundăm orgoliul cu valoarea. Iar acesta este unul dintre cele mai mari obstacole în calea performanței.

România are oameni talentați. Are copii care visează, antrenori dedicați și profesioniști care demonstrează că se poate. Dar excepțiile nu trebuie confundate cu regula.

Până nu vom avea curajul să renunțăm la autosuficiență și să acceptăm că, în multe domenii, nivelul nostru este unul cel mult mediu, vom continua să privim marile competiții cu nostalgie și să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce alții reușesc iar noi nu.

Recunoașterea propriilor limite nu este o umilință. Este începutul performanței.