Azteca și ultimii oameni ai fotbalului. Cronica unei seri în care mingea a încercat să scape de Infantino

Aseară, pe Estadio Azteca, fotbalul și-a amintit cine este și pentru câteva ore, a reușit să uite cine încearcă să îl transforme.

Mexicul a învins Africa de Sud cu 2-0. În statistici vor rămâne golurile lui Julian Quiñones și Raúl Jiménez, debutul promițător al unei generații noi și primul pas sigur al echipei lui Javier Aguirre spre fazele eliminatorii. Dar cronica acestei seri nu începe cu scorul.

Nu începe nici cu tactica. Începe cu oamenii.

Cu oamenii îmbrăcați în verde, coborâți din cartierele Ciudad de México, din Guadalajara, din Monterrey, din sate uitate de lume și din metropole care nu dorm niciodată. Oameni care au economisit luni sau ani pentru a fi acolo, oameni care au învățat imnurile înainte să învețe geografia, oameni care nu iubesc fotbalul pentru că este un produs premium, ci pentru că face parte din viața lor, iar privind spre tribunele Aztecăi, deasupra acestui templu al memoriei, s-a așezat inevitabil o întrebare incomodă: Cât timp vor mai avea voie să fie aici?

Pentru că fotbalul de aseară a fost magnific, dar fotbalul care îl organizează începe să fie din ce în ce mai greu de iubit.

FIFA vorbește despre incluziune, despre unitate, despre faptul că fotbalul aparține tuturor. În același timp, prețurile biletelor ating cote care îi îndepărtează tocmai pe cei care au făcut acest sport atât de mare. Suporterii care cântă, care plâng, care transformă tribunele în adevărate spectacole de viață sunt împinși încet spre marginea propriului lor joc.

Nu prin garduri. Nu prin interdicții explicite. Nu prin pancarte rușinoase, ci prin cifre. Prin prețuri. Prin exclusivism.

Istoria fotbalului a cunoscut epoci întunecate în care jucătorii de culoare nu erau acceptați pe anumite stadioane, iar discriminarea avea chip și nume. Era brutală și vizibilă.

Astăzi, segregarea vine îmbrăcată în costum și cravată. Nu îți spune că nu ai voie să intri. Îți spune doar că nu îți permiți, iar rezultatul este teribil de asemănător și oamenii obișnuiți rămân afară.

Pasiunea are toate șansele să rămână în afara stadionului, în timp ce în tribune își găsesc locul tot mai multe pachete corporate, invitați VIP și consumatori ai experienței, oameni care filmează imnul, dar nu îl cântă.

Fotbalul riscă să devină un decor. Un produs de lux. Un fake exclusivist. Un spectacol despre emoție, din care emoția autentică este eliminată metodic. Și poate că acesta este cel mai periculos efect a ceea ce am putea numi, fără prea multă nedreptate, „infantin(o)izarea fotbalului”. Nu în sensul inocenței pe care o sugerează cuvântul, ci în sensul unei epoci modelate după viziunea lui Gianni Infantino, ca totul să fie mai mare, mai scump, mai zgomotoas și infinit mai profitabil.

Mai multe echipe. Mai multe meciuri. Mai multe drepturi TV. Mai multe loje. Mai multe zerouri și tot mai puțin suflet.

Sub conducerea lui Infantino, Campionatul Mondial pare că și-a schimbat filosofia. Ceea ce odinioară era privilegiul suprem al fotbalului mondial, un turneu rar și prețios, devine tot mai mult un produs global menit să fie consumat în cantități industriale. Mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Iar fotbalul riscă să piardă exact ceea ce l-a făcut unic, senzația că fiecare meci contează, că fiecare calificare este o epopee și că prezența la un Mondial reprezintă o excepție, nu o formalitate birocratică.

Din fericire, pentru câteva ore, Azteca s-a încăpățânat să reziste și a șoptit povești pe care niciun departament de marketing nu le poate fabrica. 

Aici, Carlos Alberto a fugit spre eternitate. Aici, Pelé a ridicat Cupa Mondială în 1970. Aici, Diego Maradona a fost înger și diavol în aceeași după-amiază, oferind lumii atât „Mâna lui Dumnezeu”, cât și „Golul Secolului”. Aici, fotbalul a fost viață.

Pe teren, Mexicul a jucat pragmatic. Aguirre a ales controlul înaintea romantismului. Erik Lira a oferit echilibru, Quiñones a profitat de eroarea lui Sphephelo Sithole pentru a înscrie primul gol al acestui Campionat Mondial, iar eliminarea sud-africanului imediat după pauză a tăiat aproape orice urmă de suspans.

Raúl Jiménez a închis meciul, iar odată cu el și emoțiile unei seri în care gazdele au înțeles că la un turneu final nu contează cât de frumos câștigi, ci să câștigi.

Au apărut apoi copiii. Gilberto Mora, la doar 17 ani, cu obrajii încă adolescenți și privirea aceea pe care o au doar cei care nu știu încă de frică. Armando González, un alt nume care pare pregătit să traverseze Atlanticul spre marile scene ale Europei. Ei sunt poate ultima speranță. Pentru Mexic, dar și pentru fotbal.

Pentru că fotbalul adevărat nu s-a născut în sălile de consiliu și nici în prezentări PowerPoint. S-a născut pe străzi. Pe maidane. În curțile școlilor. În tribunele în care oameni necunoscuți își împart ultima sticlă cu apă, ultimul sandviș și ultimul cântec.

Când luminile s-au stins peste Colosul din Santa Úrsula și mulțimea a început să se reverse spre ieșiri, impresia era imposibil de ignorat.

Mexicul câștigase un meci, dar fotbalul purta încă un război. Un război împotriva propriei comercializări. Împotriva celor care confundă pasiunea cu profitul și tradiția cu oportunitatea de business. Poate că, într-o zi, FIFA va înțelege că cel mai mare pericol pentru acest sport nu este lipsa banilor, ci absența oamenilor.

În clipa în care ultimul suporter adevărat nu își va mai permite să intre pe stadion, fotbalul nu va muri.

Va avea în continuare sponsori. Va avea reclame. Va avea show-uri spectaculoase. Va avea influenceri și pachete VIP. Va avea tot ceea ce își dorește piața. Doar că nu va mai avea suflet, iar fără suflet, mingea va rămâne rotundă. Dar jocul va înceta, încet și elegant, să mai fie fotbal.