Editorial
De la Corvinul până la La Bombonera. Povestea unei pasiuni pentru fotbal care a traversat un ocean
„De ce promovezi atât de mult fotbalul argentinian?”
Este întrebarea pe care am primit-o de sute de ori. În comentarii, în mesaje private, pe stadioane sau de la oameni care îmi urmăresc fotografiile și articolele de ani de zile. Am încercat de multe ori să găsesc un răspuns scurt. Să explic prin istorie, prin cele trei titluri mondiale, prin Maradona și Messi, prin extraordinara cultură fotbalistică a acestei țări. Dar adevărul este că răspunsul meu începe mult mai departe în timp, în copilărie, cu dragostea pentru Corvinul Hunedoara și fascinația pentru Kempes, Passarella și Maradona. Continuă, mult mai târziu, cu Messi și cu stadioanele din Argentina, unde am regăsit o parte din fotbalul care m-a făcut să iubesc acest sport.
Pe atunci, fotbalul se juca pe maidane, printre blocuri, pe străzi sau pe orice petic de pământ pe care încăpeau două porți improvizate. Nu aveam nevoie de echipamente sofisticate, de terenuri perfecte sau de statistici. Aveam o minge, câțiva prieteni și acea convingere minunată că, pentru câteva ore, puteam fi oricare dintre marii fotbaliști ai lumii.
Și aveam Corvinul Hunedoara. Clubul alături de care am crescut, echipa care mi-a dat primele emoții adevărate și m-a învățat ce înseamnă să iubești niște culori fără să ceri nimic în schimb. Corvinul nu era pentru mine doar o echipă de fotbal. Era o parte din lumea în care trăiam, din oamenii pe care îi cunoșteam, din poveștile pe care le ascultam și din bucuriile pe care le împărțeam.
Acolo am descoperit ce înseamnă să aștepți un meci cu nerăbdare, să trăiești fiecare gol și să rămâi alături de echipa ta indiferent de rezultat. O dragoste care nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor, cu distanțele sau cu drumurile pe care viața m-a purtat. În același timp, undeva foarte departe, Argentina începea să-mi aprindă imaginația.
La începutul anilor ’80, două nume mă făceau să privesc cu fascinație spre această țară: Mario Kempes și Daniel Passarella. Nu știam atunci mare lucru despre Buenos Aires, despre cartierele sale sau despre stadioanele pe care aveam să ajung, peste ani, cu aparatul foto în mână. Dar știam că acolo exista un fotbal care mă atrăgea într-un fel greu de explicat. Apoi a apărut Diego Armando Maradona și parcă toate regulile jocului s-au schimbat.
Așa au crescut, una lângă cealaltă, două iubiri fotbalistice foarte diferite. Corvinul era acasă, apartenența, legătura cu locul din care veneam. Argentina era fascinația pentru o lume îndepărtată, pentru imaginația și libertatea unui fotbal pe care îl descopeream de la distanță.
Două iubiri care nu s-au concurat niciodată. Diferite prin ceea ce reprezentau, dar la fel de puternice și de profunde.
Diego, copilul care n-a încetat niciodată să se joace
Am văzut de-a lungul vieții mele fotbaliști extraordinari. Campioni cu palmaresuri impresionante, sportivi desăvârșiți, profesioniști care au împins limitele performanței tot mai departe. Dar Maradona avea ceva ce nu poate fi măsurat în goluri, pase decisive sau trofee. Avea libertatea aceea nebunească de a încerca imposibilul.
Pe Maradona l-am privit întotdeauna cu ochii suporterului și ai omului îndrăgostit de fotbal, nu prin obiectivul aparatului foto. Nu l-am urmărit ca fotograf aflat în căutarea unui cadru spectaculos, ci ca spectator fascinat de ceea ce putea inventa pe teren. Admirația pentru Diego s-a născut cu mult înainte ca fotografia sportivă să devină parte din viața mea profesională. Și poate tocmai de aceea amintirea lui a rămas atât de personală.
Când primea mingea, aveai sentimentul că nici el nu știa întotdeauna ce avea să urmeze. Și tocmai de aceea îl urmăream fascinat. Într-o fracțiune de secundă putea inventa o soluție pe care nimeni nu o anticipase. Un dribling, o schimbare de direcție, o pasă care părea să traverseze un spațiu inexistent. Pentru noi, copiii care încercam să-l imităm, Diego era dovada că imaginația putea învinge orice obstacol.
Dar poate că legătura dintre Maradona și Argentina a fost atât de profundă pentru că oamenii s-au recunoscut în el. În talentul său uriaș, în greșelile sale, în curaj, în fragilitate și în încăpățânarea de a se ridica după fiecare cădere. Maradona a fost un geniu imperfect, iar oamenii l-au iubit și pentru această imperfecțiune.
Messi, întâlnirea maturității cu un alt fel de geniu
Mult mai târziu, când copilăria rămăsese deja în urmă și începusem să privesc fotbalul și prin ochii adultului, Argentina i-a oferit lumii un alt jucător care avea să schimbe istoria, Lionel Messi.
Nu l-am descoperit cu inocența copilului care alerga după o minge pe maidan, ci cu experiența anilor în care văzusem deja mari fotbaliști, mari echipe și momente care au definit acest sport.
Messi era atât de diferit de Diego și, totuși, capabil să provoace aceeași emoție. Mai discret, mai reținut, cu o eleganță aproape neverosimilă în mișcări. Dacă Maradona mă fascinase prin imprevizibil și prin curajul de a încerca imposibilul, Messi avea darul de a face imposibilul să pară firesc.
L-am urmărit purtând ani întregi povara comparațiilor, a așteptărilor și a visului unei națiuni. Iar când Argentina a devenit campioană mondială în Qatar, în 2022, bucuria oamenilor a spus poate mai mult decât orice analiză sportivă.
Kempes și Passarella mi-au deschis drumul către Argentina. Maradona m-a învățat să iubesc imprevizibilul. Messi mi-a arătat, la maturitate, cât de mult poate însemna răbdarea unui vis. Și totuși, niciunul dintre ei nu explică singur de ce mă întorc mereu acolo.
Europa m-a învățat să admir fotbalul. Argentina m-a făcut să-l simt din nou
Iubesc fotbalul european. Admir intensitatea din Premier League, rafinamentul tehnic din La Liga, disciplina tactică din Serie A și organizarea extraordinară a marilor cluburi. Am fotografiat meciuri importante, am văzut jucători excepționali și am înțeles câtă muncă se ascunde în spatele performanței moderne.
Fotbalul de astăzi este mai rapid, mai bine pregătit fizic și mai riguros analizat decât oricând. Fiecare mișcare poate fi studiată, fiecare efort măsurat, fiecare decizie transformată într-o statistică. Antrenorii dispun de instrumente pe care generațiile trecute nici nu și le puteau imagina.
Toate acestea au făcut fotbalul mai performant. Dar, uneori, privind mecanismele aproape perfecte ale unor echipe, mă întreb cât loc i-a mai rămas jucătorului pentru instinct, pentru improvizație, pentru acea nebunie frumoasă de a încerca ceva ce nu apare pe tabla tactică.
Nu spun că Europa a pierdut emoția. Ar fi nedrept față de milioane de suporteri care își iubesc cluburile cu aceeași intensitate. Spun doar că eu, în Argentina, am regăsit-o într-o formă care mă duce înapoi în copilărie.
În Europa admir adesea perfecțiunea jocului. În Argentina mă regăsesc în imperfecțiunea lui.
Într-un dribling încercat chiar dacă nu reușește. Într-o tribună care continuă să cânte când echipa pierde. Într-un bătrân care povestește despre un meci de acum patruzeci de ani de parcă s-ar fi disputat ieri. Acolo, fotbalul îmi pare mai apropiat de oamenii care l-au făcut atât de iubit.
Boca–River. Pe 1 noiembrie, Buenos Aires va respira în ritmul unui Superclásico
Duminică, 1 noiembrie, Boca Juniors și River Plate se vor întâlni din nou. Pentru cineva care nu a urmărit niciodată fotbalul argentinian, Superclásico poate fi începutul unei povești de dragoste cu acest sport.
Încercați să vă imaginați străzile din La Boca înaintea meciului. Tricouri galben-albastre la fiecare colț, steaguri atârnate la ferestre, familii care merg împreună spre stadion, vânzători de choripán și cântece care se aud cu ore înaintea fluierului de start.
La Bombonera are o personalitate pe care puține stadioane din lume o pot egala. Tribunele sunt atât de aproape de teren, încât ai impresia că publicul participă la fiecare duel. Când zeci de mii de oameni încep să cânte, vibrația pare să treacă din beton în propriul corp. Iar în față se află River Plate, un club cu o istorie imensă, cu propriile generații de idoli, cu mândria albului și roșului și cu acea legătură dintre suporteri și El Monumental care se transmite din familie în familie.
Boca și River reprezintă două lumi fotbalistice care se cunosc atât de bine, încât fiecare întâlnire aduce cu ea amintirea tuturor celor dinainte.
Un Superclásico poate oferi fotbal spectaculos sau poate deveni un meci închis, dominat de tensiune. Poate avea goluri memorabile ori foarte puține ocazii. Dar aproape niciodată nu este indiferent. Pentru că pe teren intră două echipe, iar în tribune se întâlnesc generații de amintiri, orgolii și speranțe.
Dacă nu ați urmărit niciodată Boca–River, faceți-o măcar o dată. Dar nu schimbați canalul imediat după ultimul fluier. Priviți chipurile oamenilor. Acolo continuă povestea.
Iar duminică aveți ocazia să descoperiți chiar voi o parte din această lume. Partida este anunțată de la ora 15:00 în Argentina, 20:00 în România și poate fi urmărită online pe platforma Fanatiz, cu acces contra cost, în funcție de disponibilitatea transmisiei în țara din care vă conectați.
Nu vă invit să urmăriți doar cele 90 de minute de fotbal. Dacă transmisia vă permite, conectați-vă mai devreme și descoperiți atmosfera dinaintea meciului. Ascultați cântecele, priviți tribunele, urmăriți reacțiile oamenilor. S-ar putea ca, indiferent cu cine țineți, să înțelegeți mai bine de ce pentru milioane de argentinieni fotbalul înseamnă mult mai mult decât un rezultat.
Iar dacă vreți să simțiți ceva din atmosfera de pe La Bombonera chiar înaintea meciului, căutați pe YouTube cântecele celebrei galerii La 12, cunoscută și sub numele La Jugador Número 12. Puteți începe cu cântecele galeriei Boca Juniors sau cu imagini ale atmosferei de pe La Bombonera. Nu trebuie să înțelegeți fiecare vers pentru a descoperi câtă pasiune poate încăpea într-o tribună. Uneori, imaginile și vocile oamenilor spun mai mult decât orice explicație.
Și poate că, atunci când arbitrul va fluiera finalul, veți rămâne câteva minute în fața ecranului, doar pentru a asculta tribunele. Ar putea fi momentul în care veți descoperi acel fotbal despre care încerc să vă povestesc de atâta vreme.
Argentina nu se termină la porțile Bombonerei și ale Monumentalului
Ar fi însă nedrept să reducem fotbalul argentinian la cele două mari rivale. La Avellaneda, stadioanele lui Racing și Independiente se află la aproximativ 150 de metri unul de celălalt. Două cluburi cu istorii impresionante, două comunități și două feluri de a trăi aceeași pasiune. Acolo, rivalitatea poate începe la masa de duminică, între frați, veri sau prieteni care au crescut împreună.
La San Lorenzo, cântecele suporterilor poartă și nostalgia vechiului Gasómetro, dorința de întoarcere în Boedo și memoria unui club pentru care identitatea cartierului a rămas esențială.
În La Plata, Gimnasia și Estudiantes despart un oraș în două culori. El Bosque, stadionul lui Gimnasia, are farmecul său aparte, cu tribunele așezate într-un cadru care pare să păstreze ceva din fotbalul altor vremuri. La numai câțiva kilometri, Estudiantes își trăiește propria istorie, construită pe disciplină, rivalitate și mari performanțe internaționale. Iar Rosario, cu Newell’s Old Boys și Rosario Central, sau Córdoba, cu propriile sale rivalități, demonstrează că pasiunea argentiniană nu poate fi cuprinsă într-o singură provincie, într-un singur campionat sau într-un singur derby.
Fiecare stadion are o poveste. Fiecare cartier are un erou. Fiecare familie păstrează amintirea unui meci despre care se vorbește și după zeci de ani. Poți vizita Argentina ca turist și poți admira frumusețea orașelor sale. Dar dacă vrei să înțelegi o parte importantă din sufletul acestei țări, trebuie să mergi la fotbal.
Oamenii pentru care un club înseamnă o viață întreagă
Am văzut copii care își învață primele cântece de galerie înainte să înțeleagă toate regulile jocului. Am văzut părinți care își duc copiii la stadion cu aceeași emoție cu care au fost duși, cândva, de propriii părinți.
Am văzut oameni în vârstă care nu mai pot sări, dar care continuă să cânte. Oameni care au trăit victorii istorice și înfrângeri dureroase, care au văzut generații de fotbaliști venind și plecând, dar care au rămas fideli acelorași culori. Pentru ei, clubul nu este o alegere făcută după clasament. Este o parte din familie.
Poate de aceea mă impresionează atât de mult tribunele argentiniene. Pentru că acolo văd povești care seamănă cu ale noastre, ale celor care am crescut iubind fotbalul. Și poate tocmai aici se întâlnesc, pentru mine, Corvinul și Argentina. Nu în rezultate, în palmares sau în dimensiunea stadioanelor, ci în felul în care un club ajunge să facă parte din viața unui om.
Dragostea pentru Corvinul mi-a arătat încă din copilărie ce înseamnă apartenența. În Argentina am descoperit aceeași fidelitate, exprimată într-o altă limbă, în alte culori și într-o atmosferă diferită. Sentimentul însă îmi este atât de familiar.
Când o echipă înscrie, un necunoscut te poate îmbrățișa fără să știe cum te cheamă. Pentru câteva secunde, nu mai contează vârsta, meseria sau locul din care vii. Împărtășiți aceeași bucurie. Iar când echipa pierde, oamenii pleacă triști, uneori furioși, alteori tăcuți. Dar cei mai mulți știu deja că vor reveni. Această fidelitate mă emoționează poate mai mult decât orice trofeu.
Ce nu poate surprinde nici cel mai bun aparat foto
Merg de două ori pe an în Argentina. Fotografia este profesia mea și unul dintre motivele pentru care călătoresc atât de mult. Dar ar fi nedrept să spun că mă întorc acolo numai pentru imagini. Mă întorc pentru oameni.
Pentru discuțiile despre fotbal din cafenele, pentru străzile colorate, pentru mirosul de asado și choripán din apropierea stadioanelor. Pentru vocile răgușite după nouăzeci de minute de cântece. Pentru bucuria cu care cineva îți povestește despre echipa sa, chiar dacă nu te-a întâlnit niciodată.
Uneori, în timpul unui meci, ridic aparatul și caut cadrul perfect. Lumina, expresia, mișcarea, clipa în care un jucător înscrie sau un suporter izbucnește în lacrimi. Dar există momente în care simt că fotografia, oricât de bună ar fi, nu poate spune întreaga poveste.
Poți fotografia un copil pe umerii tatălui său. Dar nu poți surprinde toate amintirile pe care acel tată le poartă din propria copilărie. Poți fotografia un bătrân care plânge după un gol. Dar nu poți cuprinde într-o singură imagine toate meciurile, toate speranțele și toate dezamăgirile care au adus acea lacrimă.
Poți fotografia La Bombonera plină. Dar nu poți închide într-un cadru vibrația pe care o simți atunci când stadionul începe să cânte. Și tocmai de aceea, uneori, las aparatul pentru câteva clipe și privesc. Vreau să păstrez ceva și pentru mine.
De fiecare dată când plec din Argentina, mă întorc cu mii de fotografii. Dar și cu un sentiment greu de descris. Cu impresia că am fost din nou aproape de fotbalul copilăriei mele. Și, de multe ori, mi se face dor de Buenos Aires înainte ca avionul să fi aterizat în Europa.
Fotbalul care merită descoperit dincolo de scoruri și clasamente
Nu vreau să conving pe nimeni că fotbalul argentinian este cel mai bun din lume. Campionatele europene au o calitate extraordinară, iar fotbalul sud-american are, la rândul său, problemele și imperfecțiunile sale.
Există meciuri slabe și în Argentina. Există greșeli, tensiuni, arbitraje contestate și momente în care spectacolul din tribune îl depășește pe cel de pe teren. Dar tocmai această lume, cu toate contradicțiile ei, mă fascinează.
Pentru că fotbalul pe care îl iubesc nu a fost niciodată perfect. A fost fotbalul mingii de pe maidan, al genunchilor juliți, al porților improvizate și al serilor în care nu voiam să mergem acasă.
A fost fotbalul în care ne certam pentru un aut, apoi uitam totul după următorul gol. Fotbalul în care visam să fim Kempes, Passarella sau Maradona, deși a doua zi aveam să ne întoarcem la școală și la aceeași minge tocită.
În Argentina, am senzația că o parte din lumea aceea încă există. De aceea urmăresc campionatul argentinian chiar și atunci când meciurile încep târziu în Europa. Accept să pierd ore de somn pentru o partidă dintre două echipe pe care mulți dintre cei din jurul meu poate nici nu le cunosc.
Pentru că știu că undeva, într-un cartier din Buenos Aires, Rosario, Córdoba sau La Plata, există oameni pentru care acel meci înseamnă enorm. Și uneori mă trezesc luni dimineață obosit, dar cu bucuria că am asistat la o poveste pe care n-aș fi vrut să o ratez.
Dar voi? Vă mai amintiți ziua în care v-ați îndrăgostit de fotbal?
Aș vrea ca acest editorial să fie și începutul unei conversații. Poate că unii dintre voi ați crescut cu Dobrin, Balaci sau Hagi. Poate v-ați îndrăgostit de fotbal privind o finală de Cupă Europeană sau un meci al echipei naționale.
Poate a fost prima dată când tatăl vostru v-a luat de mână și v-a dus pe stadion. Poate a fost un gol înscris în curtea școlii, o minge primită de ziua voastră sau o seară în care ați stat lângă bunicul vostru, ascultându-l povestind despre fotbaliști pe care nu i-ați văzut niciodată jucând.
Poate a fost un meci câștigat. Sau, cine știe, chiar unul pierdut, după care ați descoperit că dragostea pentru o echipă nu dispare odată cu ultimul fluier.
Mi-ar plăcea să îmi spuneți în comentarii când și de ce v-ați îndrăgostit de fotbal. Cine a fost primul vostru idol? Care este meciul pe care nu îl veți uita niciodată?
Și dacă nu ați urmărit până acum fotbalul argentinian, încercați să-i oferiți o șansă. Începeți cu Boca–River, dar nu vă opriți acolo. Descoperiți Racing, Independiente, San Lorenzo, Estudiantes, Gimnasia, Newell’s, Rosario Central și celelalte cluburi care dau acestei țări o identitate fotbalistică atât de puternică.
Ascultați tribunele. Priviți chipurile oamenilor. Încercați să înțelegeți ce înseamnă pentru ei culorile unui club. Poate nu vă veți îndrăgosti de fotbalul argentinian așa cum m-am îndrăgostit eu. Și este firesc. Fiecare dintre noi are propriul loc în care fotbalul i-a atins sufletul. Dar poate veți descoperi ceva care să vă amintească de prima voastră întâlnire cu acest sport.
Eu, după atâția ani, încă îl caut pe copilul care alerga după o minge și visa la Maradona. Copilul care a învățat să iubească fotbalul alături de Corvinul și care, privind spre Argentina, descoperea o altă lume. Și de fiecare dată când ajung în Argentina, îl regăsesc.
Îl regăsesc în cântecele de pe La Bombonera, în tribunele de la El Monumental, pe străzile din Avellaneda, printre copacii de la El Bosque și în ochii oamenilor care își iubesc echipa de o viață întreagă.
Acesta este răspunsul meu la întrebarea de ce promovez atât de mult fotbalul argentinian.
Pentru că acolo, undeva între un cântec de tribună, mirosul unui choripán și o minge care se rostogolește pe gazon, am regăsit fotbalul pe care credeam că l-am pierdut pentru totdeauna.