Drum lin, Nea Mircea. Hunedoara își ia rămas-bun de la omul care i-a dat lumină

Sunt despărțiri care nu se scriu ușor și sunt nume despre care, oricât ai încerca să păstrezi rândurile limpezi, tot ajungi să scrii cu un nod în gât. Astăzi nu pleacă doar un mare antrenor. Astăzi pleacă o parte din copilăria noastră.

Mircea Lucescu s-a stins în Săptămâna Luminată, iar în această potrivire dureroasă și aproape nepământeană parcă stă ceva din destinul lui. Un om care a aprins atâtea lumini în fotbal pleacă tocmai într-o săptămână în care, pentru cei care cred, cerul pare mai aproape de pământ.

Și poate că nu e doar o consolare de om rămas în urmă, ci un gând care vine firesc și poate că, de acolo de sus, Nea Mircea merge din nou spre un vestiar. Un vestiar al lui. Unul în care îl așteaptă Mișa Klein și Dorin Nicșa, Costică Ștefănescu, Ilie Balaci și Ioan Zare, Tilihoi și Helmut Duckadam. Poate că înainte de antrenament va schimba câteva vorbe cu domnul Emeric Ienei, iar undeva pe margine, va întinde o pasă scurtă, elegantă, cu Gigu Dobrin, așa cum doar marile spirite ale fotbalului știu să o facă.

Dar aici, la Hunedoara, durerea are altă greutate. Pentru că aici, Mircea Lucescu nu a fost doar un nume uriaș din fotbalul mondial, aici a fost Nea Mircea. Așa îi spuneam. Așa îl simțeam. Nu era pentru noi legenda de mai târziu, nu era „Il Luce”, nu era antrenorul cu trofee europene, cu titluri, cu glorie internațională. Era omul pe care îl priveam cu admirație, aproape în tăcere, prin gardul care împrejmuia terenul. Era figura aceea care dădea ordine, care ridica privirea, care punea în mișcare o echipă cum orașul nostru nu mai văzuse.

Pentru copilul din mine, imaginea lui nu vine din arhive și nici din statistici. Vine din praf, din zgură, din mirosul orașului industrial, din cerul apăsat de fumul furnalelor, din griul acela care părea că înghite tot. Și, tocmai de aceea, fotbalul Corvinului era mai mult decât fotbal, era o ieșire la lumină.

Într-un oraș greu, în care viața nu era deloc blândă, Nea Mircea și puștii lui aduceau singurele raze de soare. Ei ne făceau să ridicăm capul. Ei ne făceau să visăm. Ei ne făceau să credem că și de aici, din Hunedoara, dintr-un colț de lume apăsat de fum și muncă, poate porni ceva mare, ceva frumos, ceva care să bată până departe.

A fost una dintre cele mai mari echipe din istoria Corvinului. Și nu spun asta din nostalgie oarbă, ci din adevăr.

Pe scheletul acelei echipe s-a clădit ani buni echipa națională a României, așa cum și marea Craiovă își dădea partea ei de lumină acelui timp. Corvinul lui Mircea Lucescu nu era o poveste locală. Era o pepinieră de caracter, de talent, de ambiție. Era o școală de fotbal și de viață.

Acolo au crescut nume pe care noi, copiii, le rosteam ca pe niște promisiuni. Voiam să fim un Gabor, un Klein, un Rednic, un Mateuț, un Petcu, Cojocaru, Andone, Alexa, Ioniță, Oncu un Vaetuș sau toți ceilalți. Aproape toți copiii orașului jucau fotbal atunci. Aproape toți se antrenau sau visau să se antreneze la Corvinul. Nu era doar un sport, era felul nostru de a spera, era felul nostru de a ieși, măcar pentru două ore, din cenușiul care ne înconjura. Și poate că tocmai de aceea simt nevoia să spun ceva ce pentru mine va rămâne o bucurie pe viață.

Mă felicit că anul trecut am ajuns în cantonamentul echipei din Austria și că am avut șansa rară să stau la doar doi metri de dumneavoastră, așezați pe iarbă, într-un moment simplu și atât de autentic.

Că am putut schimba câteva vorbe. Nu pot să uit când v-ați uitat spre mine și m-ați întrebat, direct, despre Manolache, Pîrvulescu și Neacșa. Am răspuns cu emoție, dar și cu o bucurie pe care nu o pot descrie pe deplin. Vă priveam cum vă notați, atent, ca întotdeauna, cu aceeași seriozitate, cu aceeași rigoare care v-a definit o viață întreagă și apoi ați spus, simplu: „Aveți echipă foarte bună, bravo conducătorilor ei.”

Pentru mine, acea propoziție a însemnat enorm. A fost ca o confirmare venită din locul cel mai înalt. Ca un cerc care se închidea între copilul de odinioară și adultul de astăzi. De aceea moartea lui Mircea Lucescu doare altfel la Hunedoara.

Doare nu doar pentru ce a însemnat el în fotbalul mare, ci pentru ce a însemnat în viețile noastre mici, de atunci. Pentru felul în care ne-a umplut copilăria de mândrie. Pentru felul în care ne-a făcut să credem că orașul nostru poate fi rostit cu respect în toată țara și mult dincolo de ea.

Și tocmai de aceea mi-a fost atât de greu, în ultimii ani, să văd cât de repede uităm. Cât de ușor aruncăm vorbe grele. Cât de puțin știm să ne adunăm în jurul oamenilor noștri atunci când le este greu. După meciul cu Turcia, jignirile care i-au fost adresate au durut. Au durut nu doar pentru că erau nedrepte, ci pentru că veneau dintr-un loc al uitării. Uităm prea repede. Uităm cine ne-a ridicat. Uităm cine ne-a făcut să fim mândri. Uităm că vorbele lovesc uneori mai adânc decât o înfrângere.

Dar astăzi nu vreau să rămân în acea amărăciune. Astăzi vreau să rămână altceva. Recunoștința. Mulțumirea sinceră că am avut norocul să-l văd cu ochii mei. Că l-am prins copil fiind, acolo, la marginea terenului, când pentru noi era doar Nea Mircea, iar pentru Hunedoara era deja începutul unei epoci. Mă bucur că l-am putut privi atunci, fără să înțeleg pe deplin cât de mare era, dar simțind, instinctiv, că în fața noastră se afla cineva aparte.

Și mai e un gând care, în această tristețe, aduce puțină liniște. Poate că, de acolo de sus, alături de Mișa Klein și Dorin Nicșa, Nea Mircea se va uita iar spre Hunedoara. Poate că va privi cu acel amestec de exigență și tandrețe pe care numai adevărații antrenori îl au pentru echipele lor. Și poate că va vedea cum Corvinul începe să revină, încet, pe scena mare a fotbalului românesc.

Pentru că echipa de astăzi, la Hunedoara, seamănă izbitor de mult, prin suflet, prin curaj, prin legătura cu orașul și prin felul în care adună oamenii în jurul ei, cu cea pe care dumneavoastră ați clădit-o acum 45 de ani.

Asta este poate cea mai frumoasă continuitate. Nu doar că ați lăsat în urmă amintiri. Ați lăsat un fel de a crede. Un fel de a construi. Un fel de a iubi fotbalul. Și atâta timp cât la Hunedoara va mai exista un copil care visează cu mingea la picior, atâta timp cât Corvinul va mai ridica oameni în picioare și va mai umple inimile de speranță, ceva din Nea Mircea va rămâne aici. Nu doar în fotografii. Nu doar în palmares. Nu doar în povești, ci în aerul acestui oraș.

Îți mulțumesc, Nea Mircea, pentru bucuriile copilăriei, pentru anii de mândrie ai adultului, pentru moștenirea pe care ne-ați lăsat-o în fotbalul românesc și mondial. Vă mulțumesc pentru că ați făcut din Corvinul mai mult decât o echipă. Ați făcut din el o parte din identitatea noastră.

Drum lin, Nea Mircea. Iar dacă de acolo, de sus, veți privi din nou spre Hunedoara, sper să vedeți că încă mai sunt oameni care nu au uitat și că, și pentru dumneavoastră, Corvinul încearcă din nou să se ridice.