Editorial
Maradona. Omul care a avut lumea la picioare, dar n-a reușit să se salveze pe sine
30 octombrie 1960 – 25 noiembrie 2020. Diego Armando Maradona ar fi împlinit astăzi 66 de ani. A fost copilul sărac care a făcut o națiune să plângă de fericire, geniul care a sfidat limitele fotbalului și omul care și-a purtat slăbiciunile în văzul întregii lumi. L-au iubit milioane, l-au contestat alte milioane, dar aproape nimeni nu a rămas indiferent. Poate pentru că Maradona n-a fost niciodată doar un fotbalist. A fost o poveste despre speranță, revoltă, glorie, greșeală și nevoia omului de a crede în ceva mai mare decât el.
Copilul care a promis să cumpere o casă pentru mama lui
Înainte să existe tricoul cu numărul 10, înainte de Napoli, înainte de Cupa Mondială și de acea după-amiază de neuitat împotriva Angliei, a existat un copil care bătea mingea pe pământul sărac al cartierului Villa Fiorito, la marginea Buenos Airesului. Îl chema Diego Armando Maradona.
În casa familiei, banii erau puțini, iar visele păreau un lux. Tatăl, Don Diego, muncea pentru a-și întreține familia. Mama, Doña Tota, avea să rămână pentru fiul ei unul dintre cele mai importante repere afective.
Diego nu visa, la început, la milioane de dolari, la contracte spectaculoase sau la statui. Visa să joace fotbal și să-și scoată familia din sărăcie. În spatele ambiției sale exista o promisiune simplă: într-o zi, mama lui avea să aibă o casă.
De aici trebuie începută povestea. Nu de la trofee. Pentru că, fără Villa Fiorito, Maradona ar fi fost poate doar un fotbalist extraordinar. Cu Villa Fiorito în spate, a devenit dovada vie că un copil născut la marginea societății poate ajunge în centrul lumii.
La Argentinos Juniors, unde a debutat în prima divizie cu zece zile înainte să împlinească 16 ani, talentul său părea imposibil de explicat. Mingea nu-i era un obiect pe care trebuia să-l controleze. Era o prelungire firească a corpului, a imaginației, a temperamentului.
A urmat Boca Juniors, clubul care avea să-i ofere una dintre cele mai profunde iubiri ale vieții sale. Apoi Barcelona. Și, în cele din urmă, Napoli. Dar adevărata dimensiune a lui Maradona avea să se vadă atunci când fotbalul a încetat să mai fie doar despre el.
Napoli. Orașul care a văzut într-un fotbalist propria demnitate
Când Maradona a ajuns la Napoli, în 1984, orașul din sudul Italiei trăia de multă vreme în umbra puternicelor cluburi din nord. Diferențele economice, prejudecățile și rivalitățile regionale apăsau asupra unei comunități care își dorea să fie privită cu respect.
Diego a înțeles repede acel sentiment. Nu era nevoie să i-l explice cineva. Îl cunoscuse în copilărie. A luat o echipă care nu câștigase niciodată campionatul Italiei și a condus-o către două titluri, în 1987 și 1990, o Cupă a Italiei și Cupa UEFA din 1989. Dar trofeele nu spun totul.
Pentru oamenii din Napoli, Maradona devenise omul care le oferise dreptul de a-i privi de la egal la egal pe cei care îi consideraseră inferiori. Nu era doar bucuria victoriei, ci și sentimentul unei revanșe sociale. De aceea, imaginea lui Diego a rămas pe zidurile orașului mult după ce a plecat. Și de aceea, atunci când a murit, Napoli nu a plâns doar un fost fotbalist. A plâns un om pe care îl considera al său.
Mexic 1986. Patru minute între păcat și nemurire
Dacă ar trebui să explicăm unui copil cine a fost Maradona, am putea începe cu meciul Argentina – Anglia, din sferturile de finală ale Campionatului Mondial din 1986.
În minutul 51, Diego a înscris cu mâna. A fost o încălcare evidentă a regulamentului, o nedreptate sportivă rămasă în istorie sub numele de „Mâna lui Dumnezeu”. Golul nu trebuie justificat pentru a înțelege măreția celui care l-a marcat. Patru minute mai târziu, același om a primit mingea în propria jumătate de teren și a pornit într-o cursă pe care generații întregi aveau să o revadă fără să se plictisească vreodată. A trecut printre adversari, a păstrat mingea aproape de picior, a depășit portarul și a înscris.
În câteva secunde, fotbalul devenise artă. Cele două goluri spun, poate, mai mult despre Maradona decât toate biografiile scrise vreodată. Primul vorbește despre tentația de a câștiga cu orice preț. Al doilea, despre capacitatea unui om de a realiza ceva atât de frumos încât timpul pare să se oprească. Nu trebuie să alegem unul și să-l uităm pe celălalt. Maradona a fost amândoi.
La acel Mondial, a marcat cinci goluri și a oferit cinci pase decisive. În finala cu Germania de Vest, când adversarii egalaseră la 2-2, a găsit pasa care l-a trimis pe Jorge Burruchaga spre golul titlului mondial. Argentina devenea campioană. Diego avea 25 de ani și lumea la picioare.
De ce l-am înțeles și noi, românii
Pentru generațiile care au crescut în România anilor ’80, Maradona nu era un personaj accesibil printr-o simplă apăsare de buton. Nu existau rețele sociale, telefoane inteligente și milioane de imagini disponibile în fiecare clipă.
Existau televizoare, transmisiuni rare, povești, fotografii din ziare și discuții nesfârșite despre fotbal. Iar undeva, departe, în Argentina, exista un băiat care părea să joace așa cum visam noi să jucăm pe terenurile dintre blocuri. Cu imaginație. Cu încăpățânare. Cu bucuria de a încerca driblingul imposibil.
România avea propriile sale repere. Gheorghe Hagi avea să devină „Maradona din Carpați”, o comparație născută din admirația pentru doi fotbaliști care puteau schimba singuri cursul unei partide.
În 1990, la Napoli, România și Argentina au încheiat la egalitate, 1-1, un meci în care Gabi Balint a răspuns golului lui Pedro Monzón. Maradona era pe teren, iar tricolorii lui Emeric Ienei au arătat că pot sta în fața campioanei mondiale.
Patru ani mai târziu, la Pasadena, România a învins Argentina cu 3-2, într-una dintre cele mai frumoase seri din istoria fotbalului nostru. Hagi și Ilie Dumitrescu au fost protagoniștii unei victorii memorabile.
Maradona nu a jucat. Fusese suspendat după un control antidoping pozitiv. Este un detaliu esențial. Nu avem nevoie să modificăm realitatea pentru a face povestea mai frumoasă. În 1994, România a învins Argentina. Dar nu l-a învins pe Maradona pe teren. Și poate că tocmai această întâlnire care nu s-a mai produs a rămas una dintre marile curiozități ale generației noastre: cum ar fi arătat duelul dintre Hagi și Diego într-un meci eliminatoriu de Campionat Mondial? Nu vom ști niciodată.
Idolul care a greșit. Omul pe care admirația nu trebuie să-l absolve
Ar fi nedrept să scriem despre Maradona și să ascundem ceea ce a fost incomod în viața lui. Dependența de cocaină, suspendările pentru dopaj, excesele, conflictele, relațiile personale complicate și comportamentele care au provocat suferință nu pot fi eliminate din biografia sa doar pentru că a fost un geniu.
Admirația pentru fotbalist nu obligă la aprobarea tuturor faptelor omului. Dar nici greșelile sale nu pot șterge ceea ce a oferit fotbalului. Aici se află poate cea mai dificilă parte a moștenirii lui Diego: să accepți că un om poate fi extraordinar într-un domeniu și profund vulnerabil în viața de zi cu zi.
Faima nu l-a protejat. Banii nu l-au salvat. Dragostea publicului nu i-a vindecat dependențele. În jurul lui s-au adunat admiratori sinceri, dar și oameni interesați de ceea ce putea oferi numele Maradona. A devenit un simbol atât de mare încât, uneori, omul din spatele simbolului părea să nu mai aibă loc să respire. Nu știm cum ar fi arătat viața lui fără această presiune. Știm doar că talentul nu oferă imunitate în fața propriilor slăbiciuni. Și că idolatrizarea, atunci când refuză să vadă omul real, poate deveni o povară.
Ultimul meci nu s-a jucat pe un stadion
Diego Maradona a murit la 25 noiembrie 2020, la numai 60 de ani. Vestea a traversat lumea cu o viteză pe care nici măcar el nu ar fi putut-o anticipa în copilărie. În Buenos Aires, oamenii au ieșit pe străzi. La Napoli, suporterii au aprins lumânări. Pe stadioane, pe ziduri și în case, fotografiile lui au căpătat dintr-odată o altă greutate.
Moartea sa a deschis și întrebări dureroase despre îngrijirea medicală de care a beneficiat în ultimele zile. Procedurile judiciare au continuat ani la rând, cu acuzații, contestări și responsabilități încă disputate. Nici măcar sfârșitul nu a adus liniște în jurul numelui Maradona. Iar aici se află una dintre cele mai triste contradicții ale poveștii: omul care a fost înconjurat de mulțimi întreaga viață a murit fără ca iubirea acelor mulțimi să-l poată salva.
30 octombrie. Ziua în care Argentina nu numără anii, ci amintirile
Astăzi, în Villa Fiorito, în La Paternal, în cartierele din Buenos Aires și pe străzile din Napoli, Diego continuă să existe în memoria oamenilor. În Argentina, chipul lui apare pe ziduri, în picturi, pe tricouri, pe steaguri și în tatuaje. Copiii care nu l-au văzut niciodată jucând îi cunosc numele. Bunicii le povestesc nepoților despre Mexic 1986, despre Boca, despre Napoli și despre acea minge care părea să nu se desprindă de piciorul stâng.
La 66 de ani de la nașterea sa, Maradona rămâne o prezență vie într-o cultură care își transmite eroii din generație în generație. Dar poate că cel mai potrivit omagiu nu este să-l declarăm sfânt. Nici să-i căutăm scuze pentru fiecare greșeală, ci să-l privim întreg.
Pe Diego cel generos și pe Diego cel dificil. Pe copilul din Fiorito și pe bărbatul copleșit de propria celebritate. Pe fotbalistul care a ridicat Cupa Mondială și pe omul care nu a reușit întotdeauna să-și conducă propria viață.
Pentru că perfecțiunea nu l-ar fi făcut neapărat mai iubit. L-ar fi făcut, poate, mai greu de recunoscut ca om. Maradona a fost iubit pentru ceea ce putea face cu mingea, dar și pentru că milioane de oameni au văzut în el ceva din propriile lor lupte: sărăcia, ambiția, revolta, bucuria, greșeala, căderea și dorința de a o lua de la capăt. Și, poate, acesta este adevăratul motiv pentru care povestea lui nu se încheie.
Nu pentru că a fost fără păcat. Nu pentru că a câștigat totul, ci pentru că, atunci când intra pe teren, un om atât de imperfect reușea să ofere lumii câteva clipe de frumusețe aproape imposibil de explicat.