Editorial
Mulțumesc, Leo! Pentru că mi-ai amintit de ce m-am îndrăgostit de fotbal
A fost o noapte tristă. Una dintre acele nopți despre care știi că trebuie să se termine, dar în care te uiți la ceas sperând absurd că timpul se va opri. Știam deja că Lionel Messi se retrăsese de la națională. Îl văzusem jucând ultimul său Mondial și pierzând ultima finală. Îi citisem cuvintele de despărțire. Și totuși, parcă nimic nu mă pregătise pentru imaginea lui făcând ultimul tur de teren pe Monumental. Pentru că în seara aceea nu pleca doar unul dintre cei mai mari fotbaliști care au existat. Pleca o bucată din fotbalul de care m-am îndrăgostit. Și, inevitabil, o bucată din viața mea.
Relația mea cu Argentina a început cu mult înainte de Messi. A început în copilărie, când fotbalul încă se juca în fața blocului, iar tricourile idolilor nu se cumpărau de pe internet. Ni le făceam singuri. Eu îmi scriam cu creta pe spate un nume: KEMPES.
Argentina era pentru mine mai mult decât o echipă de fotbal. Era ceva îndepărtat, fascinant, aproape mitologic. Până și numele meu avea, fără ca eu să pot înțelege atunci toate legăturile, o poveste argentiniană. Mi-a fost dat după un personaj interpretat de marele actor Arnaldo André, argentinian de origine uruguayană. Poate că unele iubiri nu au nevoie de explicații. Pur și simplu încep devreme și rămân acolo. Apoi a venit Diego.
De la Mișa Klein, Maradona și Hagi până la copilul din Rosario
Maradona nu a fost doar fotbal. A fost nebunie, geniu, revoltă, imperfecțiune și magie puse în același om. Dar înainte și alături de marile mele repere ale fotbalului mondial a existat cineva mult mai apropiat de mine. Mișa Klein.
Pentru mine, Michael Klein n-a fost doar unul dintre idolii copilăriei. A fost mai mult de atât. Era prietenul tatălui meu. De aceea, Mișa aparținea unei lumi diferite. Nu era doar fotbalistul pe care îl vedeam pe teren sau omul despre care citeam. Exista undeva aproape de universul familiei mele, iar asta făcea ca admirația copilului pentru fotbalist să capete o dimensiune pe care astăzi o înțeleg poate mai bine decât atunci.
Pierderea lui atât de devreme a lăsat un gol pe care timpul nu îl umple. Pentru că există fotbaliști ale căror retrageri le accepți și există oameni pe care viața îi scoate de pe teren înainte ca tu să fii pregătit să le spui adio. Apoi, pentru noi, românii, a existat Gică Hagi.
Hagi ne-a oferit generației mele sentimentul acela rar că și noi putem avea un om în jurul căruia să construim vise. Un fotbalist pentru care merita să aștepți meciul, să te enervezi, să speri și să te bucuri.
Kempes, Mișa Klein, Maradona, Hagi. Fiecare a însemnat altceva pentru mine. Fiecare aparține unei alte bucăți din viața mea. Iar când acea lume a început, încet, să dispară, am avut sentimentul că odată cu ea pleacă și fotbalul tinereții mele. Rămânea jocul, desigur. Urmau să apară campioni. Mari fotbaliști. Goluri spectaculoase. Recorduri. Dar ceva părea că lipsește. Apoi, de undeva din Rosario, a apărut un copil mic și timid. Lionel Andrés Messi. Și fără să-și propună vreodată să fie Maradona, fără să încerce să semene cu nimeni, copilul acela m-a făcut din nou să aștept un meci pentru simpla bucurie de a vedea ce poate face cu mingea.
Messi mi-a redat bucuria fotbalului
Asta îi voi mulțumi cel mai mult. Nu pentru cifre. Nu pentru recorduri. Nu pentru numărul golurilor și nici măcar pentru toate trofeele. Ci pentru bucuria fotbalului.
Messi mi-a amintit că fotbalul poate fi jucat și cu zâmbetul invizibil al copilului care ar mai rămâne puțin pe teren. Nu am văzut în el obsesia permanentă de a demonstra că este cel mai bun. Nu l-am simțit alergând după validarea celorlalți sau transformând fiecare record într-o misiune personală.
Recordurile au venit după el. Nu el după recorduri. A marcat. A driblat. A pasat. A câștigat. Dar, înainte de toate, a jucat fotbal. Uneori aveai impresia că în jurul lui sunt 80.000 de oameni, milioane în fața televizoarelor și o presiune imposibilă, iar el este tot copilul din Rosario care a găsit o minge și nu vrea să i-o mai ia nimeni. Poate tocmai de aceea l-am iubit atât de mult.
Am suferit cu el
Povestea lui cu Argentina nu a fost perfectă. Și poate că tocmai asta a făcut-o atât de frumoasă. Am văzut finalele pierdute. Am văzut lacrimile. Am auzit oamenii spunând că nu simte Argentina, că nu este Maradona, că nu poate fi lider, că nu va câștiga niciodată nimic important cu naționala. L-am văzut renunțând în 2016. Și apoi l-am văzut întorcându-se.
Aici, pentru mine, începe poate cea mai frumoasă parte a poveștii lui Messi. Pentru că este simplu să admiri un campion atunci când ridică trofee. Este mult mai greu să înțelegi câtă forță îi trebuie unui om să se întoarcă acolo unde a suferit. Messi s-a întors. Și într-un final a venit Copa América. A venit Finalissima. Apoi a venit Qatar. Și imaginea lui Messi ridicând Cupa Mondială a închis un cerc început cu mulți ani înainte, când un copil își scria cu creta pe spate numele lui Kempes.
Iar într-o zi eu am ajuns în spatele aparatului
Viața are uneori un mod incredibil de a închide cercurile. Copilul care privea Argentina de la mii de kilometri distanță a ajuns, după zeci de ani, fotograf sportiv. Și am avut privilegiul pe care nu-l voi uita niciodată: să-l fotografiez pe Lionel Messi pe legendara Bombonera, la ultima sa apariție pe legendarul stadion în tricoul Argentinei, înaintea Mondialului din 2026.
Eu, cu aparatul în mână. El, acolo, în fața obiectivului. Nu știam atunci că acele cadre vor căpăta atât de repede o altă greutate. Uneori meseria te obligă să fii rece. Să urmărești lumina, cadrul, expunerea, momentul. Să nu mai fii suporter. Dar există clipe în care fotograful pierde lupta cu omul.
Finala Cupei României câștigată de Corvinul a fost una dintre ele. Noaptea de pe Bombonera a fost alta. Două momente despărțite de mii de kilometri, dar legate pentru mine de același lucru, de copilărie, de fotbal și de oamenii care m-au făcut să-l iubesc.
În acea noapte, pe Bombonera, am ridicat aparatul și l-am găsit în vizor pe Lionel Messi. Dar, pentru câteva clipe, în vizor nu mai era doar Messi. Era copilăria mea. Era Kempes scris cu creta pe spate. Era Mișa Klein, idolul copilăriei mele și prietenul tatălui meu. Era Maradona. Era Hagi. Era Argentina pe care o iubisem fără să știu atunci dacă voi ajunge vreodată acolo. Și era puștiul din Rosario care, după toate aceste repere ale vieții mele, mă făcuse din nou să mă bucur de fotbal. Am apăsat declanșatorul.
Astăzi, fotografiile acelea înseamnă pentru mine mult mai mult decât niște fotografii. Sunt dovada că uneori viața te duce, fără să-ți dai seama, din fața televizorului și de pe terenul din fața blocului până la marginea gazonului de pe Bombonera.
Apoi a venit Mondialul. Și primul adio
Messi a plecat de pe Bombonera spre ultimul său Campionat Mondial. La 39 de ani, a mai făcut o dată ceea ce făcuse o carieră întreagă: a dus Argentina până aproape de capăt. Dar de data aceasta povestea nu a mai avut finalul din Qatar. Argentina a pierdut finala Mondialului din 2026 în fața Spaniei.
La câteva săptămâni după acea finală, Messi a spus ceea ce nimeni dintre cei care îl iubeau nu voia să audă: „A venit momentul.” Se retrăgea din naționala Argentinei. Acela a fost, de fapt, primul adio. Rațional, povestea se terminase. Dar Argentina nu putea să-l lase să plece așa. AFA l-a chemat înapoi pentru încă o seară. Nu pentru un nou obiectiv, nu pentru un trofeu și nu pentru un record. Pentru un rămas-bun. Pentru ca țara să-i poată spune, privind-l în ochi: Gracias, Leo! Și astfel am ajuns la 6 octombrie, la Monumental.
Și a venit noaptea pe care nu o voiam
De data aceasta știam cu toții exact ce urmează. Nu mai exista iluzia unui alt Mondial. Nu mai exista speranța unei răzgândiri. Messi revenise pentru un singur lucru, să-și ia rămas-bun de la Argentina pe teren.
Poate tocmai de aceea seara a durut atât de tare. L-am văzut plângând încă înainte de meci. L-am văzut pentru ultima dată cu tricoul alb și bleu. L-am văzut pasând, inventând, marcând. Și, pentru câteva zeci de minute, am putut să ne prefacem cu toții că nimic nu se termină.
Argentina a învins Benin cu 3-0. Messi a oferit două pase decisive și a marcat ultimul său gol pentru națională. Apoi arbitrul a fluierat. De data aceasta chiar se terminase.
Colegii l-au îmbrățișat. Adversarii au venit la el. Scaloni plângea. Monumentalul refuza să se golească. Iar omul care vreme de 21 de ani purtase Argentina pe umeri încerca să găsească niște cuvinte pentru momentul în care trebuia să lase tricoul jos pentru ultima dată.
L-am auzit spunând că nu vrea să părăsească terenul. Și atunci am înțeles de ce nici eu nu voiam să plece. Nu pentru că Argentina nu va mai avea mari fotbaliști. Va avea. Nu pentru că fotbalul se termină. Nu se termină niciodată. Ci pentru că există jucători pe care îi admiri și există jucători care îți măsoară timpul. Messi a fost unul dintre aceștia.
Te uiți la el și îți amintești unde erai la primul lui Mondial. Cu cine ai văzut finala din 2014. Unde ai fost când Argentina a câștigat Copa América. Cum ai trăit finala din Qatar. Unde erai când a jucat ultimul Mondial. Și, fără să-ți dai seama, descoperi că nu a îmbătrânit doar el. Ai îmbătrânit și tu.
Poate că tocmai de aceea despărțirile de marii noștri idoli dor atât de tare. Pentru că nu ne despărțim niciodată doar de ei. Ne despărțim câte puțin și de copilul sau de tânărul care eram atunci când i-am văzut pentru prima dată.
Mulțumesc, Leo!
A rămas un gol. Nu cel de pe tabela Monumentalului. Un gol în inimile celor care iubesc fotbalul pentru ceea ce a fost înainte să devină industrie, marketing, statistici, algoritmi și obsesia permanentă a recordurilor. Messi ne-a amintit că, dincolo de toate acestea, există ceva mult mai simplu. Un copil. O minge. Și bucuria de a juca.
Poate că peste ani vom discuta în continuare cine a fost cel mai mare. Pelé, Maradona, Messi. Poate vor apărea alte nume, alte cifre și alte recorduri. Pe mine mă interesează din ce în ce mai puțin clasamentele. Știu doar ce am simțit. Am avut un idol al copilăriei pe nume Mișa Klein, iar viața făcuse ca el să fie și prietenul tatălui meu. Am avut norocul să-l văd pe Maradona. Am avut privilegiul să trăiesc epoca lui Hagi. Și am avut extraordinara șansă să fiu contemporan cu Lionel Messi. Ba chiar, pentru să-l am în vizorul aparatului meu pe Bombonera, înaintea ultimului său Mondial.
De aceea, noaptea de pe Monumental nu poate fi doar tristă. Trebuie să fie și despre recunoștință. Mulțumesc, Leo! Pentru goluri, desigur. Pentru pase. Pentru driblinguri. Pentru Argentina. Pentru Qatar. Dar mai ales pentru toate acele seri în care ne-ai făcut să uităm de restul lumii și să ne uităm, pur și simplu, la un om jucând fotbal.
Ai venit pe Monumental pentru ca Argentina să-ți poată spune adio. La sfârșit, tu ai fost cel care nu voia să părăsească terenul. Nici noi nu voiam să pleci. Dar dacă tot trebuia să se termine, atunci poate că nu exista un rămas-bun mai potrivit.
Un ultim meci. Un ultim gol. Un stadion întreg în lacrimi. Și două cuvinte pe care Argentina și toți cei cărora le-ai redat bucuria fotbalului ți le vor spune mult timp de acum înainte: Gracias, Leo! AD10S!