Există oameni care nu pleacă niciodată cu adevărat dintr-un loc. Chiar dacă viața îi duce în alte orașe, pe alte stadioane, în alte vestiare. Pentru Hunedoara, unul dintre acei oameni este Ioan Andone.
Astăzi împlinește 66 de ani și pentru mulți dintre noi nu este doar un nume din istoria fotbalului românesc, ci o parte din copilăria noastră, din cartierele noastre, din poveștile pe care le-am trăit aproape de el.
Pentru mine, Ando a fost mai mult decât stâlpul apărării Corvinului. A fost vecinul.
Locuia pe bulevardul Decebal, la colț cu Timotei Cipariu. Era gard în gard cu noi, iar copil fiind, fascinat de fotbal și de jucătorii Corvinului, găseam mereu o scuză să sar gardul în curtea lui. Nu pentru vreo mare ispravă, ci pentru o comoară pe care doar un copil îndrăgostit de fotbal o putea înțelege.
Tricourile adversarilor de la echipele naționale împotriva cărora jucase.
Le adunam ca pe niște trofee de război. Pentru mine erau mai valoroase decât orice jucărie. Erau dovada că acolo, peste gardul nostru, locuia un om care jucase împotriva celor mai buni fotbaliști din lume.
Numai că aventurile mele nu rămâneau fără urmări. De fiecare dată când mama descoperea „prada”, era teribil de rușinată de “realizările” mele de mic colecționar clandestin și cu o seriozitate care mă făcea să-mi doresc să intru în pământ de rușine, mergea frumos la Nea Ando și îi ducea tricourile înapoi.
Așa se făcea că, deși am „trecut” prin colecția lui Andone de nenumărate ori, în realitate nu am rămas cu niciun tricou. Dar, într-un fel, am rămas totuși cu ceva. O carte, „Perlă Neagră”.
Am primit-o și am citit-o de câteva ori din scoarță în scoarță. Era povestea unui gigant al fotbalului, iar pentru un copil din Hunedoara acea carte era o fereastră spre o lume mai mare decât stadionul nostru. Despre această amintire am scris la sfărșitul anului trecut în SportPulse, în articolul „Regele pe care nu l-am văzut jucând”.
Ioan Andone era deja o figură respectată în Hunedoara anilor ’80. În acea perioadă în care Corvinul scria una dintre cele mai frumoase pagini din istoria fotbalului românesc, el era stâlpul apărării hunedorene. Un fundaș cu o forță aproape mitologică pentru adversari. Genul de jucător pe care îl priveai cu plăcere.
Nu pentru artificii. Nu pentru gesturi teatrale. Ci pentru siguranța pe care o transmitea.
Andone era ca o locomotivă diesel. Se încălzea greu. În primele minute îl vedeai calm, calculat, aproape rece. Dar după ce intra în ritmul meciului, după ce ajungea la „temperatura de funcționare”, devenea imposibil de oprit.
Atacantul care încerca să treacă de el știa că urmează o luptă adevărată. Unii îi știau forța. Alții au simțit-o pe propria piele.
Nu era un fundaș elegant în sensul modern al cuvântului. Era ceva mai valoros decât atât: un jucător cu vană. Cu orgoliu. Cu instinct de luptător.
Așa se construiau apărările în fotbalul acelor ani. Pe curaj. Pe sacrificiu. Pe jucători care nu făceau niciun pas înapoi.
Corvinul Hunedoara a avut câțiva astfel de oameni, iar Ioan Andone a fost unul dintre cei care au dat coloana vertebrală acelei echipe legendare, înainte de a pleca la Dinamo, unde avea să continue o carieră impresionantă și la nivel național. Dar, indiferent câte trofee a câștigat, câte meciuri mari a jucat și câte vestiare a condus mai târziu ca antrenor, pentru Hunedoara el a rămas „al nostru”. Băiatul din oraș care a ajuns mare.
Astăzi, destinul face ca Ioan Andone să fie din nou aproape de clubul care l-a format. În Consiliul de Administrație al Corvinului, acolo unde experiența lui poate ghida o nouă generație, iar asta spune mult.
Pentru că uneori istoria nu se închide într-o carte, ci se întoarce acasă.
Acum nu mai sar gardul după tricouri, dar de fiecare dată când numele lui Andone apare în jurul Corvinului, sentimentul este același ca atunci, mândrie. Mândria că Hunedoara a avut astfel de oameni și că încă îi are aproape.
La mulți ani, Ioan Andone!
Să rămâi mereu locomotiva de caracter care a tras după ea generații întregi de pasiune pentru fotbal.
