34 de ani. Scris așa, pare doar un număr. Două cifre puse una lângă alta. Dar 34 de ani nu sunt doar timp. Sunt vieți. Sunt generații. Sunt copii care devin oameni mari. Sunt părinți care îmbătrânesc. Sunt prieteni care dispar. Sunt tribune care se golesc și inimi care rămân pline, chiar și atunci când tabela, clasamentul și destinul par să fi uitat de tine.
Corvinul a promovat după 34 de ani. Iar pentru unii suporteri, pentru cei mai tineri, aceasta va fi prima dată când vor vedea echipa în prima ligă. Pentru alții, e mai mult decât o promovare. E o întoarcere. O reparație. O rană care, după prea mult timp, începe să se închidă.
Povestea mea cu Corvinul nu începe în 2026. Nici în acești ani frumoși ai lui Florin Maxim. Începe mult mai devreme, undeva în 1968, când tata avea doar 18 ani. Tânăr, plin de viață, cu sângele fierbinte și cu ochii aprinși la fiecare meci. În ‘68 devenea membru al clubului. Pe abonamentul lui scria simplu, dar pentru noi avea să însemne o viață întreagă: Abonament Corvinul. Sector C. Rândul 5. Locul 173. Astăzi, acel loc este 23, dar pentru mine va rămâne mereu 173.
De câțiva ani, locul acela este la mine. Tata mi l-a lăsat ca pe o moștenire de familie. Nu ca pe o bucată de beton, nu ca pe un scaun de stadion, ci ca pe o parte din el. L-am dus mai departe cu mândrie și îl voi duce până la final, pentru că unele moșteniri nu se trec în acte. Se trec în inimă.
Probabil că, dacă astăzi mai era aici, tata ar fi fiert din nou. Așa cum fierbea atunci, cu ani în urmă, când Corvinul era viață, stadionul era casă, iar meciul era sărbătoare.
34 de ani sunt mulți. Uneori, mult prea mulți. În 34 de ani, se schimbă lumea. Se schimbă orașe, se schimbă oameni, se schimbă numele competițiilor. Prima ligă nu se mai numește Divizia A, ci Superliga. Dar dorul rămâne același. Și doare la fel.
Sunt 34 de ani în care unii au plecat dintre noi. 34 de ani în care generații întregi au dus, pe lângă grijile zilnice, și suferința asta mică și mare în același timp, dorul de Corvinul în prima ligă.
Tată, după 34 de ani, băieții ăștia pe care tu n-ai mai apucat să-i vezi ți-au îndeplinit visul. Și mai e ceva ce trebuie să-ți spun. Până pe la 8-10 ani, eu am urât fotbalul. Veneam la stadion pentru că mă luai tu, de multe ori împotriva voinței mele. Nu înțelegeam atunci de ce trebuie să stau acolo, printre oameni care strigau, oftau, se bucurau și sufereau pentru o minge.
Dar, fără să știu, stadionul lucra în mine. Tu lucrai în mine. Patima ta pentru clubul ăsta s-a așezat încet, ca o sămânță. Și într-o zi, fără să-mi dau seama, am început să iubesc Corvinul. Nu frumos, nu calm, nu de la distanță, ci cu patimă. Așa cum am învățat de la tine.
Știu că de acolo de sus nu ai văzut meciul singur. Au fost cu tine și Mișa, și nea Mircea, și Nicșa, și toți ceilalți din gașca voastră. Și poate că, pentru o seară, acolo sus a fost din nou tribună. Cu emoții, cu strigăte, cu pumni strânși și cu lacrimi.
Să știți că băieții ăștia au aceeași pasiune. Că Max este exigent și aprins, așa cum era nea Mircea. În Neacșa fierbe sângele cum fierbea în Mișa. Pe stânga e un flăcău, Pădurariu îl cheamă, e tânăr și foarte bun. Pîrvulescu, Manolo, Lică, Bradu, Bratu și toți ceilalți sunt ai noștri.
Și mai avem ceva ce poate vă va face să zâmbiți acolo sus. Avem băieți veniți de departe. Unii de peste Prut, alții din Portugalia, alții din Nigeria, din alte culturi, din alte lumi, de la mii de kilometri de Hunedoara. Dar să știți ceva… și ei sunt de-ai noștri acum. Pentru că atunci când îmbraci tricoul Corvinului și înțelegi ce înseamnă acest oraș, nu mai contează unde te-ai născut. Contează pentru cine lupți. Iar băieții ăștia au înțeles. Au suferit, au alergat, au transpirat și au luptat ca niște hunedoreni adevărați.
Sunt așa cum erau băieții voștri. Cei cu care eu am crescut. Cei pentru care stadionul nu era doar stadion, ci o prelungire a familiei. Îți scriu asta pentru că ai așteptat mult. Prea mult. Și n-ai mai avut răbdare încă doar câțiva ani. Dar să știi ceva, tată. Suntem înapoi în A. Acum îi spune Superliga, dar pentru noi tot aia este. Tot acolo unde ai vrut să fim. Tot acolo unde ai visat să vezi din nou Corvinul.
Iar locul 173 este încă în familie. Și, poate pentru prima dată după atât de mult timp, durerea asta s-a sfârșit. De aceea, la final, nu rămâne decât un singur lucru.
Mulțumesc! Mulțumesc jucătorilor care au crezut atunci când mulți spuneau că este imposibil. Mulțumesc staff-ului care a construit în liniște, cu sacrificii și cu nopți nedormite. Mulțumesc oamenilor din club care au rămas acolo și în zilele în care nu mai era nimic de sărbătorit. Mulțumesc suporterilor care nu au plecat niciodată, nici când stadionul era gol, nici când speranța părea pierdută. Și, mai ales, mulțumesc tuturor celor care astăzi nu mai sunt printre noi, dar care au iubit acest club înaintea noastră.
Pentru că promovarea asta nu aparține doar acestei generații. Promovarea asta aparține tuturor celor care au suferit pentru Corvinul. Iar aseară… Hunedoara nu a câștigat doar un loc în Superliga. Hunedoara și-a recâștigat o parte din suflet.
Iar tu, tată, să știi ceva, băieții ăștia sunt minunați. Ai fi fost mândru de ei. Mândru de felul în care au luptat, de felul în care au purtat tricoul și de felul în care au readus Hunedoarei o bucurie pe care toți o așteptam de 34 de ani.
