Uneori, fotbalul înseamnă trofee, promovări și seri europene. Alteori, înseamnă oameni. Oameni care pun suflet, care își lasă o parte din viață într-un vestiar și care ajung să fie iubiți nu doar pentru ceea ce fac pe teren, ci pentru felul în care aleg să fie.
Pentru Hunedoara, Ștefan Lică este unul dintre acești oameni.
Clubul Corvinul a anunțat oficial despărțirea de fundașul central care, în ultimii ani, a fost unul dintre stâlpii unei echipe ce a readus speranța într-un oraș îndrăgostit de fotbal. Dincolo de un comunicat oficial, rămâne însă povestea unui om care a trăit din interior una dintre cele mai frumoase perioade din istoria recentă a clubului.
Am stat de vorbă cu Ștefan Lică, iar emoția s-a simțit în fiecare cuvânt.
„Este o despărțire dureroasă. M-am implicat foarte mult aici, am pus suflet și am încercat să dau tot ce am avut mai bun. Dar rămân cu satisfacția că am fost martor și am pus și eu umărul la cele mai mari realizări ale clubului.”
Iar când vorbește despre realizări, Lică nu se referă la simple statistici.
Vorbește despre istorie. Despre câștigarea Cupei României. Despre promovarea în SuperLigă. Despre serile europene care au făcut Hunedoara să viseze din nou și despre aventura care a dus numele Corvinului în preliminariile competițiilor continentale și în Conference League.
“A fost acolo la fiecare pas. La fiecare victorie. La fiecare dezamăgire. La fiecare vis devenit realitate.”
Într-un fotbal în care fidelitatea a devenit tot mai rară, Ștefan Lică a fost unul dintre oamenii care au contribuit la reconstrucția unui club renăscut și la formarea unei generații pe care suporterii nu o vor uita prea curând.
Dar destinul a făcut ca ziua despărțirii să îi aducă și cea mai grea lovitură. Nu faptul că nu va mai îmbrăca tricoul Corvinului l-a durut cel mai tare, ci vestea că și-a pierdut bunica, femeia pe care a iubit-o enorm.
„A fost cea mai grea parte a zilei. Bunica mea a plecat dintre noi… iar asta doare mult mai tare decât orice despărțire din fotbal.”
În spatele fundașului de 1,93 metri, pe care adversarii îl vedeau drept un zid imposibil de trecut, se afla un nepot copleșit de durere. Iar poate cea mai sinceră imagine a stării sale sufletești a venit chiar din mărturisirea pe care ne-a făcut-o:
„Când am aflat vestea despărțirii de echipă, m-am făcut mic. Dintr-un om de 1,93 metri mă simțeam ca unul de 1,60. Dar viața merge înainte.”
Despărțirea de Corvinul s-a produs în condiții civilizate și cu respect reciproc. Fără reproșuri. Fără scandal. Fără uși trântite. Lică spune că relațiile au rămas bune și că inclusiv domnul primar și-ar fi dorit ca el să continue la Hunedoara. Din respect pentru toate părțile implicate și pentru oamenii alături de care a împărțit vestiarul în ultimii ani, fundașul nu a dorit să vorbească despre motivele care au făcut imposibilă continuarea colaborării.
Poate că aceasta este și cea mai matură concluzie. Nu orice despărțire are nevoie de vinovați. Uneori, pur și simplu, un ciclu ajunge la final, iar acesta a fost un astfel de moment.
Există însă un nume despre care Ștefan Lică vorbește cu o recunoștință aparte, Florin Maxim.
Pentru fundașul Corvinului, actualul tehnician a fost mai mult decât un antrenor. A fost omul care a avut încredere în el. Omul care i-a fost alături. Omul pentru care era dispus să lase totul pe teren.
„Îi port un respect deosebit domnului Florin Maxim. A fost omul care a avut încredere în mine și care mi-a fost alături. Pentru el eram dispus să fac orice sacrificiu pe terenul de fotbal.”
Într-o lume în care relațiile dintre jucători și antrenori sunt adesea judecate exclusiv prin prisma rezultatelor, între Florin Maxim și Ștefan Lică s-a construit ceva mai valoros, respect reciproc, loialitate și încredere.
Tocmai de aceea, despărțirea are și o puternică încărcătură emoțională. Nu înseamnă doar sfârșitul unui contract. Înseamnă despărțirea de oameni alături de care a scris istorie. Pentru Ștefan Lică, Corvinul nu va fi niciodată doar un capitol din CV.
Va fi locul unde a ridicat un trofeu istoric. Locul unde a promovat în SuperLigă. Locul unde a trăit emoția Europei. Locul unde a legat prietenii și a construit amintiri pentru o viață.
Ajuns la a treia promovare în primul eșalon al fotbalului românesc, după performanțele reușite anterior cu Poli Iași și Petrolul Ploiești, Lică demonstrează că succesul nu este întâmplător. Dar dincolo de promovări și cifre, rămâne omul. Omul care a plâns în tăcere. Omul care, în aceeași zi, a fost nevoit să își ia rămas-bun de la o echipă și de la bunica pe care o iubea enorm. Omul care, deși pentru câteva clipe s-a simțit „de 1,60 metri”, va rămâne în memoria suporterilor Corvinului drept unul dintre uriașii acestei generații.
Pentru că hunedorenii nu uită. Nu uită oamenii care au luptat pentru această emblemă. Nu uită jucătorii care au purtat cu demnitate tricoul alb-albastru și au pus interesul echipei mai presus de orice.
Ștefan Lică pleacă de la Corvinul cu fruntea sus. Cu recunoștință. Cu respect. Cu durerea firească a unei despărțiri și a unei pierderi personale greu de suportat. Dar și cu ceva ce nu poate fi trecut în niciun palmares oficial, dragostea sinceră a suporterilor.
Drumurile se despart. Respectul rămâne. Unele povești se încheie, însă oamenii care au contribuit la scrierea lor nu vor părăsi niciodată cu adevărat inimile celor care i-au aplaudat, iar dacă această generație a reușit să readucă Hunedoara pe harta fotbalului românesc și european, Ștefan Lică a fost, fără îndoială, unul dintre cei care au ținut piept furtunilor și au rămas în picioare atunci când echipa avea nevoie de ei.
Poate că astăzi este timpul pentru bun-rămas, dar nu și al uitării. Pentru că există jucători care trec printr-un club și există jucători care lasă ceva din ei în acel club, iar Ștefan Lică face parte din a doua categorie.
Mulțumim pentru trofee, pentru sacrificiu, pentru caracter și pentru că ai fost unul dintre noi.
Mulțumim, Mareșale!
