Pentru publicul din România, Argentina înseamnă, aproape instinctiv, Maradona, Messi, goluri imposibile, tango și tribune care cântă fără oprire. Înseamnă pasiune dusă la extrem și o iubire pentru fotbal transmisă din generație în generație. Dar există și o altă Argentină, poate mai puțin cunoscută.
O Argentină în care femeile trăiesc fotbalul cu aceeași intensitate ca bărbații. O țară în care o mamă poate plânge pentru copilul pe care nu l-a mai găsit niciodată, iar câteva clipe mai târziu poate tresări la un gol al echipei naționale. O țară în care bucuria și durerea au învățat să coexiste.
Povestea lui Taty Almeida și a lui Hebe de Bonafini vorbește despre această Argentină. O poveste despre Mondiale, despre iubirea pentru fotbal, despre memorie și despre puterea extraordinară a unor femei care au refuzat să uite. Există personaje care transcend istoria. Oameni care devin conștiința unei națiuni. Pentru Argentina, două dintre aceste nume au fost Taty Almeida și Hebe de Bonafini.
O coincidență tristă și aproape simbolică le-a legat pentru totdeauna și de Campionatele Mondiale. Hebe de Bonafini, președinta Asociației Madres de Plaza de Mayo, s-a stins din viață pe 20 noiembrie 2022, chiar în ziua în care debuta Cupa Mondială din Qatar. Trei ani și jumătate mai târziu, Taty Almeida, președinta Madres de Plaza de Mayo – Línea Fundadora, a murit în a patra zi a actualului turneu final. Hebe avea 93 de ani. Taty, 95.
Două femei extraordinare. Două mame care și-au transformat durerea în luptă
În 2022, televiziunea publică argentiniană a ales să marcheze moartea lui Hebe prin afișarea unui doliu simbolic în timpul meciului de deschidere al Mondialului. FIFA a cerut însă îndepărtarea acelui simbol, argumentând că imaginile internaționale nu pot conține elemente locale suplimentare. Astăzi, spun mulți în Argentina, sensibilitatea față de tot ceea ce ține de drepturile omului pare să se fi estompat în spațiul public.
Taty Almeida și-a descoperit dragostea pentru Racing Club ca o modalitate de a-și păstra aproape fiul, Alejandro, un suporter fanatic al „Academiei”. Alejandro a fost răpit și a dispărut în timpul ultimei dictaturi militare din Argentina. În 2021, Racing i-a restituit simbolic calitatea de „socio eterno”, membru etern al clubului, într-un gest de o profundă încărcătură emoțională, preluat ulterior și de alte cluburi argentiniene.
Hebe de Bonafini era, în schimb, o susținătoare fidelă a celor de la Gimnasia y Esgrima La Plata.
Ambele au avut o relație specială cu Diego Armando Maradona. În numeroase fotografii devenite iconice, Diego apare zâmbind alături de ele, cu respectul și admirația pe care le purta unor femei care reprezentau mult mai mult decât activismul. Reprezentau memoria unei țări. Iar într-un fel discret, dar profund, selecționata Argentinei de astăzi, condusă de Lionel Messi, joacă și pentru ele.
Joacă pentru Taty. Joacă pentru Hebe. Joacă pentru Alejandro și pentru toți cei al căror nume continuă să fie rostit cu dragoste și durere deopotrivă. Când Messi își pune banderola de căpitan și privește spre tribune, când imnul Argentinei este cântat cu mâna pe inimă și cu ochii umezi, tricoul albiceleste poartă mai mult decât speranța unei noi stele mondiale.
Poartă memoria unei țări. Poartă curajul unor mame care nu au încetat niciodată să caute adevărul. Poartă demnitatea unor femei care au refuzat să lase uitarea să învingă.
Poate tocmai de aceea, în Argentina, fotbalul nu este doar un joc. Este identitate. Este iubire. Este rană și vindecare. Este bucuria unui gol și tăcerea unei absențe. Este felul în care o națiune întreagă își spune povestea lumii.
La un moment dat, Hebe vorbea despre Mondialul din 1978, organizat chiar de Argentina aflată sub dictatură militară:
„Cum să nu înțeleg oamenii? Soțul meu striga de bucurie la goluri în sufragerie, în timp ce eu plângeam în bucătărie.”
O frază simplă, dar devastatoare. În câteva cuvinte, Hebe a surprins poate cel mai bine paradoxul argentinian, o țară capabilă să celebreze și să sufere în aceeași clipă, fără să renunțe nici la una, nici la cealaltă.
Taty avea să rememoreze aceeași perioadă într-o întâlnire emoționantă cu Ricardo Julio Villa, campion mondial în 1978. Discuția, organizată de jurnaliștii Ariel Scher și Carlos Prieto într-o cafenea din centrul Buenos Airesului, a rămas una dintre cele mai sincere reflecții asupra relației dintre fotbal și tragedie.
„Voi aveați vârsta copiilor noștri”, i-a spus Taty lui Villa. „Erați tineri care voiau doar să joace fotbal. Vinovați au fost militarii și civilii care au participat la acea teribilă campanie «Los argentinos somos derechos y humanos» (Aregentinienii sunt drepti și umani). Pentru noi, contrastul a fost îngrozitor.”
Ricardo Villa i-a răspuns cu sinceritate:
„Este cutremurător să mă gândesc astăzi la asta. Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg totul. După Mondial am plecat în Anglia, la Tottenham. Acolo am început să aud despre Mamele din Plaza de Mayo, despre dispăruți, despre denunțurile internaționale. Atunci am realizat cu adevărat ce se întâmplase. Este o rană care rămâne pentru totdeauna.”
Iar rănile acestea nu dispar. Au rămas după dispariția miilor de argentinieni din timpul dictaturii. Au rămas după moartea lui Hebe. Rămân acum și după plecarea lui Taty.
Campionatele Mondiale înseamnă goluri, eroi și bucurii colective. Dar, uneori, ele devin și momente de aducere aminte. Pentru că fotbalul poate opri timpul pentru 90 de minute. Memoria, însă, nu ia niciodată pauză. Iar Argentina nu le va uita niciodată pe Taty Almeida și Hebe de Bonafini, două mame care au transformat durerea în demnitate și au învățat o țară întreagă că adevărul trebuie apărat cu aceeași pasiune cu care se iubește fotbalul.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă lecție pe care Argentina o oferă lumii la fiecare Cupă Mondială, că poți cânta, poți plânge, poți iubi fotbalul cu toată ființa ta și, în același timp, să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii.
Iar atunci când Messi și „La Scaloneta” intră pe teren, milioane de argentinieni nu văd doar o echipă care luptă pentru un trofeu. Văd continuarea unei povești despre speranță, memorie și rezistență.
O poveste în care fotbalul nu șterge trecutul. Îl păstrează viu. Și poate că, în această vară, strigătul care va însoți Argentina nu va fi doar unul al ambiției sportive, ci și al memoriei, al iubirii și al credinței că marile povești se scriu pentru cei care sunt, dar și pentru cei care nu mai pot fi în tribune. Vamos por la cuarta!
Sursă: Pagina/12 (Argentina)
