După 34 de ani de așteptare, Hunedoara a revenit în Superligă cu o demonstrație de fotbal: 3-0 cu Miercurea Ciuc, într-o seară în care Pîrvulescu a fermecat, Ribeiro a pictat, iar un argentinian cu suflet de luptător a lăsat impresia că poate deveni unul dintre oamenii acestei echipe.
Există orașe în care fotbalul se joacă și există orașe în care fotbalul se așteaptă. Hunedoara a așteptat 34 de ani. A așteptat în tăcere, prin divizii inferioare, prin speranțe frânte, prin stadioane mai goale și prin amintiri care păreau, uneori, mai vii decât prezentul. Iar aseară, Corvinul s-a întors. Nu timid. Nu emoționat. Nu cu pași nesiguri. S-a întors ca un senior care își redeschide poarta casei și constată că încă își cunoaște toate camerele.
3-0 cu Csikszereda. Scor de neprezentare, norma, dar mai ales o demonstrație că această echipă nu a venit în Superligă doar pentru a se bucura de peisaj. A venit să joace și ce frumos a făcut-o.
În prima repriză, Corvinul a avut răbdarea marilor echipe. A împins jocul spre poarta lui Eduard Pap, a presat, a dominat și a lăsat impresia că golul este doar o chestiune de timp. Iar dacă tabela a rămas nemișcată până la pauză, meritul i-a aparținut în mare măsură portarului ciucan și ghinionului.
Pentru că omul serii, Nicky Pîrvulescu, putea închide meciul încă din primele 45 de minute.
Mai întâi cu o lovitură de cap respinsă miraculos din șase metri. Apoi cu acea „torpilă” care a zguduit bara transversală și a făcut tribunele să se ridice instinctiv în picioare. Era unul dintre acele meciuri în care simțeai că mingea îl caută. Și, inevitabil, avea să-l găsească.
După pauză, Corvinul a apăsat accelerația. Fabry a deschis drumul de la punctul cu var, cu calmul unui jucător care știe că istoria nu trebuie grăbită. Apoi a venit faza care a ridicat stadionul. Și poate că nu este întâmplător că ea a pornit din gheata unui argentinian. Angel Gillard a oferit o pasă dintr-o bucată, una dintre acele mingi pe care le vezi mai des pe terenurile sud-americane decât prin fotbalul nostru.
Simplă. Rapidă. Inteligentă. O pasă „made in Argentina”. Iar Pîrvulescu a făcut restul. Voleu. Vinclu. Gol. Un gol de album. Golul unui jucător care a ratat enorm în prima repriză, dar care a avut tăria să nu dispară din meci.
Marile caractere sunt cele care continuă să ceară mingea după o ratare, iar Pîrvulescu a făcut exact asta. A continuat să joace. A continuat să creadă. Și a fost răsplătit. A fost, fără îndoială, omul meciului. Dar dacă Pîrvulescu a fost artistul serii, Angel Gillard a fost muncitorul din umbră. Argentinianul pare genul de fotbalist pe care îl iubește orice antrenor. Un jucător „câine”. Unul care nu renunță la nicio minge. Care aleargă până la ultima picătură de energie. Care intră în dueluri fără teamă și care poartă în jocul său acea încăpățânare specifică școlii argentiniene de fotbal. Determinare. Sacrificiu. Caracter. Iar dacă va continua pe aceeași linie, Gillard poate deveni unul dintre oamenii importanți ai acestei echipe.
Și totuși, momentul serii avea să mai păstreze o bijuterie. Minutul 66. Lovitură liberă. Unghi dificil. Apoi Sergio Ribeiro a făcut ceea ce fac uneori doar jucătorii care simt că mingea este o prelungire a propriului picior. A desenat. Execuția portughezului a fost pur și simplu magnifică. Un golazo.
Probabil cel mai frumos gol al acestei prime etape. Genul de reușită care merită revăzută de mai multe ori, pentru că la fiecare reluare descoperi alt detaliu. Și, dintr-odată, tabela arăta 3-0. Dar mai important decât scorul era felul în care arăta Corvinul. Curată. Elegantă. Organizată. Curajoasă. O echipă care nu s-a apărat de emoțiile debutului, ci le-a îmbrățișat.
O echipă care a jucat cu personalitate. O echipă care a revenit în Superligă de parcă nu ar fi lipsit niciodată. Desigur, este doar primul meci. Entuziasmul nu trebuie transformat în concluzii definitive. Urmează adevăratele examene. Urmează confruntările cu numele grele ale campionatului. Urmează deplasări complicate și seri în care adversarii vor avea altă valoare și altă experiență. Dar tocmai de aceea există motive de optimism. Pentru că, dincolo de rezultat, Corvinul a arătat că aparține acestui nivel. Iar acesta este poate cel mai frumos lucru pe care îl poate spune o echipă la revenirea după 34 de ani.
Hunedoara a așteptat mult, foarte mult, dar uneori fotbalul are răbdare cu cei care nu renunță niciodată la el, iar aseară, sub luminile de la Arad, Corvinul nu a câștigat doar trei puncte. A recâștigat un loc care i-a aparținut cândva și a făcut-o cu stil.
