Unele zile rămân în istoria sportului prin medalii. Altele, prin oamenii pe care îi pierdem. Pentru România, 24 septembrie le cuprinde pe amândouă. În urmă cu 26 de ani, Marius Urzică urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic la Sydney și scria o pagină care nu a mai fost repetată de niciun gimnast român. Exact 25 de ani mai târziu, pe 24 septembrie 2025, se stingea Maria Samungi, una dintre marile sprintere ale României. Două povești diferite, unite de aceeași dată și de același lucru: performanța care merită să nu fie uitată.
Pe 24 septembrie 2000, la Sydney, Marius Urzică avea 24 de ani și nu mai era de mult o surpriză în gimnastica mondială. Fusese deja campion mondial și european la cal cu mânere și cucerise argintul olimpic la Atlanta, în 1996. În Australia venise însă pentru ceea ce îi lipsea. Intrase în finala de la cal cu mânere cu cea mai mare notă din calificări, 9,812, iar în ziua decisivă a executat exercițiul care avea să-l așeze definitiv în istoria sportului românesc. 9,862. Francezul Éric Poujade a primit 9,825, iar marele Alexei Nemov, 9,800. Marius Urzică devenea campion olimpic.
Aurul de la Sydney avea însă o semnificație mult mai mare decât victoria într-o finală. Urzică devenea primul campion olimpic din istoria gimnasticii masculine românești. Iar după 26 de ani, performanța sa rămâne singulară și niciun alt gimnast român nu a reușit să cucerească aurul olimpic.
Povestea lui nu s-a încheiat la Sydney. Urzică avea să devină din nou campion mondial în 2001 și 2002, iar la Jocurile Olimpice de la Atena, în 2004, a cucerit argintul la cal cu mânere și bronzul alături de echipa României. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice și s-a întors cu medalie de la fiecare: argint la Atlanta, aur la Sydney, argint și bronz la Atena.
Au trecut 26 de ani de la acea zi de 24 septembrie. Gimnastica s-a schimbat, generațiile s-au schimbat, codul de punctaj s-a schimbat. Un lucru a rămas însă neschimbat: Marius Urzică este în continuare singurul campion olimpic al gimnasticii masculine românești. În aceeași zi de calendar, dar la un sfert de secol distanță, sportul românesc pierdea o reprezentantă a unei generații despre care astăzi se vorbește mult prea puțin.
Pe 24 septembrie 2025, Maria Samungi se stingea la vârsta de 75 de ani. Astăzi se împlinește un an de la dispariția uneia dintre cele mai valoroase sprintere pe care le-a avut atletismul românesc în anii ’70 și ’80. Născută pe 28 august 1950, Maria Samungi a fost campioană națională la 200 de metri în 1978, a realizat dubla 200–400 de metri în 1979, a câștigat titlul național la 400 de metri în 1980 și a revenit în fruntea probei de 200 de metri în 1984. A adunat medalii și în competițiile balcanice, individual și cu ștafetele României. Dar există o cursă care spune poate mai mult despre cariera ei decât toate aceste titluri.
Finala olimpică de 4×400 de metri de la Moscova, din 1980. România a intrat în lupta pentru medalii cu Ibolya Kóródi, Niculina Lazarciuc, Maria Samungi și Elena Tărîță. Uniunea Sovietică a cucerit aurul, RDG argintul, iar Marea Britanie bronzul. România a terminat pe locul 4, în 3:27,74. Britanicele au încheiat cursa în aproximativ 3:27,5. Aproximativ două zecimi de secundă au despărțit România de o medalie olimpică. Două zecimi.
Nu există medalie pentru locul 4. Nu există podium și nici fotografia care rămâne pentru totdeauna în albumele olimpice. Există însă performanța. Există anii de muncă din spatele ei și există o atletă română care a ajuns la câteva fracțiuni de secundă de podiumul Jocurilor Olimpice. Pe 24 septembrie avem, așadar, două destine aparent aflate la capetele opuse ale sportului.
Marius Urzică a câștigat aurul. Maria Samungi a rămas la două zecimi de podium. Unul a primit medalia care îl așeza pentru totdeauna în istorie. Cealaltă a plecat de la Moscova fără ea. Dar valoarea unui sportiv nu poate fi măsurată doar după culoarea metalului purtat la gât. În spatele celor 9,862 puncte ale lui Urzică au existat ani de antrenamente, repetiții, căderi și reveniri. În spatele celor 3:27,74 ale ștafetei Mariei Samungi au existat aceeași disciplină, aceleași sacrificii și același tricolor dus într-o finală olimpică. De aceea, pe 24 septembrie merită să spunem povestea campionului olimpic. Dar și povestea femeii care nu a primit medalie.
Pentru că sportul românesc nu este construit doar din aur. Este construit și din oamenii care au ajuns atât de aproape de el încât câteva fracțiuni de secundă au făcut diferența dintre podium și un nume despre care astăzi se vorbește prea puțin. Iar uitarea este singura înfrângere pe care, după atâția ani, încă o putem evita.
Mai puțină bârfă. Mai puțin zgomot. Mai multe povești despre sport. Pentru că, până la urmă, acolo este pulsul lui adevărat.
