EDITORIAL SPORTPULSE | Nu mai suntem România lui ’94. Dar Hagi ne poate învăța din nou să nu ne fie frică

Suedia ne-a învins cu 2-1 și ar fi inutil să căutăm explicații sofisticate pentru ceva destul de simplu: în acest moment, nordicii au mai multă calitate individuală. Isak și Gyökeres au primit șanse și au marcat. România a avut momente în care a arătat că poate juca, a egalat frumos prin Dennis Man și a încercat să iasă din propria jumătate, dar încă nu poate susține acel fotbal suficient de mult. Nu suntem încă acolo. Și, mai ales, nu suntem România lui Hagi din 1994. Poate că primul lucru sănătos pe care îl putem face este să acceptăm asta.

Strawberry Arena s-a golit încet după miezul nopții, dar sentimentul rămas după acest 1-2 nu este unul de catastrofă. Este, mai degrabă, sentimentul unei diferențe pe care am văzut-o cu ochii noștri.

Suedia a avut doi atacanți extraordinari și amândoi au marcat. Alexander Isak a deschis scorul, Viktor Gyökeres l-a închis. Între golurile lor, România a avut una dintre cele mai frumoase secvențe ale serii, cu o recuperare, construcție, Rațiu, Dennis Man și 1-1. Pentru câteva minute, am avut curaj, am împins jocul înainte și am arătat că nu venisem la Stockholm doar să supraviețuim.  Apoi diferența de valoare și, poate mai important, de constanță la acest nivel și-a spus cuvântul.

Hagi nu are bagheta magică. Și nici generația lui Hagi

Aici trebuie să fim corecți cu Gheorghe Hagi. Simpla lui apariție pe banca naționalei nu poate transforma actuala generație în cea din 1994. Noi, românii, avem uneori această tentație. Îl vedem pe Hagi și imediat ne întoarcem la Pasadena. La Argentina. La Columbia. La acel fotbal în care România intra pe teren împotriva marilor naționale nu întrebându-se cât de puțin poate pierde, ci cât de mult poate câștiga.

Dar aceea a fost o generație excepțională. Actuala națională este încă departe de acel nivel. Trebuie să avem eleganța să recunoaștem asta fără să-i desconsiderăm pe cei care îmbracă astăzi tricoul României.

Nu-i putem cere lui Ianis să fie Gheorghe Hagi. Nu-i putem cere lui Dennis Man să fie Ilie Dumitrescu și nici actualei defensive să fie cea din 1994. Putem însă să le cerem ceva ce nu depinde exclusiv de talent, să creadă mai mult în ei.

Aici poate începe adevărata muncă a lui Hagi

Poate că aceasta este cea mai mare provocare a selecționerului. Nu să reconstruiască generația lui. Să construiască generația lor. Radu Drăgușin a vorbit după meci obsesiv despre încredere. Hagi a vorbit despre curaj, posesie, control și despre nevoia ca România să nu joace numai vertical. Au dreptate. La Stockholm am alergat prea mult după minge. În repriza secundă am produs prea puțin ofensiv, iar schimbările nu au reușit să modifice substanțial raportul de forțe. Suedia a avut inclusiv un al treilea gol anulat după intervenția VAR. 

Asta trebuie spus. Optimismul nu înseamnă să falsificăm ceea ce am văzut. Dar nici realismul nu înseamnă să ne declarăm incapabili după 90 de minute. Am pierdut cu 2-1 în fața unei echipe cu Isak și Gyökeres, nu am fost pulverizați. Am avut perioade bune și am avut perioade în care diferența dintre cele două echipe s-a văzut clar. De aici se poate construi.

Avem ceva ce n-am pierdut, oamenii din tribună

Și apoi au fost românii. Cu mult înaintea meciului îi vedeai în jurul Strawberry Arena. Tricouri galbene, steaguri, copii, familii, oameni veniți din Suedia și din alte colțuri ale Europei. În timpul partidei s-au auzit. Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care naționala încă le are: oriunde merge România, cineva vine după ea. Aproximativ 1.200 de suporteri aveau bilete în sectorul rezervat galeriei, iar alte relatări de la stadion au estimat o prezență românească și mai mare în arenă.  Este extraordinar, dar tocmai pentru că iubim această imagine trebuie să vorbim și despre cealaltă.

Torțele nu înseamnă că iubești România mai mult

Din nou, pirotehnie. Din nou, fum. Din nou, într-un stadion în care știm foarte bine că asemenea lucruri sunt interzise. În sectorul românesc au fost aprinse mai multe torțe. Nu este o impresie și nici o exagerare, iar momentul a fost vizibil în stadion și consemnat imediat după partidă.  Putem discuta ore întregi despre pasiune, ultras, atmosferă și spectacol. Dar există o întrebare mult mai simplă: dacă știm că este interzis, de ce continuăm?

Fotbalul românesc a plătit în repetate rânduri pentru comportamentul tribunelor. Iar luni vom avea imaginea cea mai tristă posibilă și România va juca împotriva Bosniei într-o Arenă Națională fără spectatori. Nu putem spune că suntem alături de echipa națională și, în același timp, să repetăm gesturi care pot contribui la noi sancțiuni. O torță arde câteva zeci de secunde. O tribună închisă rămâne goală 90 de minute. Nu există fotografie suficient de spectaculoasă care să compenseze asta.

Să nu mai căutăm permanent un nou Hagi

Poate că aici este lecția de la Stockholm. Trebuie să încetăm să așteptăm următorul Hagi, următorul Popescu, următorul Răducioiu sau următorul Ilie Dumitrescu. Generația aceea a avut timpul ei și ne-a oferit probabil cea mai frumoasă perioadă din istoria fotbalului nostru. Aceasta trebuie să-și găsească propria identitate. Poate nu va avea același talent. Poate nu va avea atâtea nume uriașe. Atunci trebuie să aibă altceva, organizare, disciplină, inteligență, solidaritate și disponibilitatea de a alerga cu un metru mai mult decât adversarul. Și, înainte de toate, curaj. Pentru că acesta este lucrul pe care Hagi îl poate transmite mai bine decât aproape oricine. Nu tehnica piciorului său stâng. Aceea nu se predă.

Mentalitatea că înaintea unui meci nu ești învins de nimeni.

Luni vine Bosnia. Nu vom avea tribunele alături de noi. Vom avea însă o echipă care a primit prima lecție a noului drum și un selecționer care știe mai bine decât oricine cât de lung este drumul dintre speranță și performanță. Nu suntem România din ’94. Dar nici nu trebuie să fim. Trebuie să devenim o Românie a lui 2026 care intră pe teren convinsă că poate câștiga.

Iar dacă Hagi reușește să construiască măcar atât, atunci înfrângerea de la Stockholm nu va fi începutul unei dezamăgiri. Va fi doar primul kilometru al unui drum pe care merită să avem răbdare să-l parcurgem împreună.