Argentina a avut nevoie de ani pentru a învăța să-l iubească pe Lionel Messi. Acum trebuie să învețe ceva poate și mai greu, să trăiască fără el. Scriitori, sociologi, jurnaliști și psihologi argentinieni încearcă să explice ce a reprezentat Messi pentru o țară în care fotbalul depășește cu mult granițele sportului și de ce dispariția lui din tricoul Albicelestei lasă un gol imposibil de măsurat doar în goluri, trofee sau recorduri.
Material care reunește opiniile scriitorilor Martín Caparrós și Eduardo Sacheri, sociologilor Sergio Levinsky și Pablo Alabarces, psihologului Diego Tachella și jurnalistului Emiliano Nunia, publicate de cotidianul spaniol AS.
Martín Caparrós găsește probabil cea mai puternică și, în același timp, cea mai simplă definiție: „Messi este un miracol pentru Argentina.”
Argumentul său este aproape matematic. Timp de două decenii, Argentina avusese privilegiul de a-l avea pe Diego Armando Maradona, unul dintre acei fotbaliști despre care o generație întreagă era convinsă că nu se vor mai repeta niciodată.
Maradona era irepetabil și apoi s-a repetat imposibilul. A apărut Lionel Messi. „Unul era extraordinar. Doi sunt pur și simplu incredibili”, rezumă Caparrós.
Argentina avea deja un Dumnezeu. Messi trebuia să-și găsească loc lângă el
Aici începe însă partea cu adevărat fascinantă a poveștii. Relația dintre Messi și Argentina nu a fost dragoste la prima vedere. Fotbaliștii argentinieni sunt, de regulă, adoptați de public înainte de a pleca în Europa. Debutează foarte tineri în campionatul intern, oamenii îi văd crescând, îi urmăresc pe stadioane și creează o legătură emoțională cu ei.
Messi a urmat drumul invers. A plecat copil din Rosario și a devenit fotbalist la Barcelona. Când Argentina a început să-l descopere cu adevărat, era deja „copilul Barcelonei”.
Sergio Levinsky, jurnalist, sociolog și autor al cărții Messi y todo lo demás, folosește o comparație extraordinară pentru această relație și spune că este ca și cum ai descoperi la 18 sau 19 ani că ai un copil despre care nu știai că există și trebuie, dintr-odată, să înveți să-l iubești. Iar Messi mai avea o problemă. În inima Argentinei locul suprem era deja ocupat de Maradona.
Martín Caparrós spune că Messi a întâmpinat tocmai din această cauză o rezistență uriașă. Pentru mulți argentinieni părea un intrus care încerca, fără să vrea, să intre într-un spațiu rezervat pentru eternitate lui Diego. Până când Argentina a găsit soluția și a trebuit să-și construiască o inimă suficient de mare pentru doi.
Messi trebuia să fie Maradona fără să fie Maradona
Ani întregi, Messi a fost judecat după un standard aproape imposibil. La Barcelona câștiga. Cu Argentina pierdea finale. Și într-o cultură fotbalistică în care locul doi este aproape întotdeauna perceput ca înfrângere, diferența devenea greu de suportat.
Pablo Alabarces, unul dintre pionierii sociologiei sportului din America Latină, amintește exact această contradicție. Messi era criticat pentru că „nu câștiga nimic” cu Argentina, iar în același timp domina fotbalul european cu Barcelona. Nu conta suficient că devenise vicecampion mondial. Nu conta că ajunsese în finale de Copa América. Argentina îi cerea Cupa Mondială. Pentru că Maradona o câștigase.
Caparrós vede întreaga carieră internațională a lui Messi ca pe o succesiune de obstacole alimentate de convingerea aproape irațională că Argentina trebuie să fie campioană mondială. Iar Messi a avut nevoie de aproape două decenii pentru a satisface această pretenție.
Totul începuse cu un cartonaș roșu după câteva secunde
Dacă ar trebui să aleagă o singură imagine din cariera lui Messi la națională, Caparrós s-ar întoarce chiar la început. 17 august 2005. Messi avea 18 ani. Debuta pentru Argentina într-un meci cu Ungaria. A intrat în repriza secundă. După aproximativ 45 de secunde era eliminat. Un debut care putea deveni o traumă s-a transformat, privit retrospectiv, în prima scenă dintr-o poveste construită aproape permanent pe ideea de cădere și revenire.
„Trebuie să fii un tip destul de special pentru a trece peste așa ceva”, observă Caparrós. Și Messi a trecut.
Barranquilla și momentul în care Argentina a început să vadă alt Messi
Levinsky alege un alt moment. Barranquilla, preliminariile pentru Mondialul din Brazilia 2014. Argentina suferea împotriva Columbiei. Messi și Sergio Agüero au întors partida. Dar imaginea importantă pentru sociolog nu este doar cea a rezultatului. Messi a fost văzut vomitând, împingându-și organismul la limită și continuând. Pentru Levinsky, acel meci a dezvăluit o forță interioară pe care publicul argentinian începuse în sfârșit să o recunoască. Messi nu era indiferent. Nu era acel fotbalist rece despre care criticii spuneau că simte mai mult Barcelona decât Argentina. Suferea. Doar că suferea în felul lui.
Copa América 2019 și nașterea „liderului total”
Un alt moment definitoriu vine în 2019. Argentina întâlnea Brazilia la Belo Horizonte, în semifinalele Copa América. După eliminare și o serie de controverse legate de arbitraj, Messi a atacat public CONMEBOL. Pentru Levinsky, acela este momentul în care apare cu adevărat „liderul total”.
Nu mai era Messi care evita conflictul. Nu mai era copilul timid crescut la Barcelona. Era căpitanul Argentinei, dispus să intre în război pentru echipa lui. Transformarea fusese enormă.
Argentina a început să-l iubească definitiv tocmai când Messi a pierdut
Poate cea mai spectaculoasă schimbare a relației dintre Messi și Argentina nu s-a produs însă după o victorie. S-a produs după o înfrângere. Copa América 2016. Argentina pierde din nou finala împotriva Chile. Messi ratează la loviturile de departajare și, devastat, anunță că renunță la națională. Într-o țară obsedată de victorie se produce atunci ceva aproape contracultural.
Argentina pierduse. Dar de această dată oamenii nu l-au alungat pe cel învins. L-au implorat să se întoarcă. Mesajele au apărut peste tot. Pe bannere. Pe străzi. La manifestații. Pe șosele. „Leo, întoarce-te.”
Levinsky consideră fenomenul extraordinar tocmai pentru că venea dintr-o societate fotbalistică profund dependentă de succes. Poate că acela a fost momentul în care Argentina a încetat să-l mai întrebe pe Messi de ce nu este Maradona. Și a început pur și simplu să-l iubească pe Messi.
Apoi au venit trofeele
Povestea s-a schimbat definitiv în ultimii ani. Copa América 2021. Finalissima. Qatar 2022. Messi a ridicat în cele din urmă Cupa Mondială. Pentru Eduardo Sacheri, Qatarul reprezintă vârful unui „lanț muntos” de succese care a schimbat complet ultimul capitol al relației dintre Messi și Argentina.
Toate acuzațiile vechi deveniseră inutile. Nu câștigă cu Argentina? Câștigase. Nu poate conduce echipa? O condusese. Nu poate deveni campion mondial? Devenise. Cercul părea închis.
Dar ultimul Mondial nu i-a oferit finalul perfect
Povestea nu s-a terminat însă în Qatar. Messi a continuat. La ultimul său Campionat Mondial a mai făcut o încercare. Argentina a ajuns din nou până în finală, dar de această dată s-a lovit de Spania. Trofeul nu a mai venit. Pablo Alabarces privește cu umor unul dintre ultimele momente ale lui Messi și spune că poate ceea ce îi lipsea cu adevărat nu era încă un Mondial, ci o victorie împotriva Angliei. Își amintește faza în care Messi, cu piciorul mai puțin bun, a trimis mingea peste patru adversari pentru lovitura de cap a lui Lautaro. Chiar și la final, Messi continua să producă momente imposibile.
Un punct fix într-o țară care se schimba permanent
Diego Tachella, psiholog, profesor și cercetător, mută însă discuția dincolo de teren. Timp de aproximativ două decenii, spune el, Messi a funcționat pentru argentinieni ca un punct fix la care puteau reveni.
Nu un salvator, nu un model moral absolut, ci ceva poate mai realist, un reper afectiv colectiv.
Argentina se schimba. Guvernele se schimbau. Economia trecea prin crize. Generațiile creșteau. Oamenii plecau și se întorceau. Dar undeva exista Messi. Și Messi juca fotbal. Plecase foarte devreme din Rosario și își petrecuse aproape întreaga carieră în Europa, dar nu încetase niciodată să fie argentinian. Nici măcar accentul rosarino nu dispăruse.
Maradona, Messi și ideea că Argentina este destinată măreției
Eduardo Sacheri identifică aici ceva și mai profund. Argentina, spune scriitorul, are o relație permanentă cu nostalgia. Există sentimentul unui trecut glorios și ideea că, la un moment dat, ceva s-a rupt. În această construcție colectivă, fotbalul oferă periodic o formă de revanșă.
Mai întâi Maradona. Apoi Messi. Doi oameni capabili să ofere unei țări întregi sentimentul că poate, până la urmă, Argentina era într-adevăr destinată măreției. De aceea Messi nu poate fi măsurat doar în trofee.
Omul care a făcut lumea să țină cu Argentina
Mai există ceva. Poate una dintre cele mai extraordinare realizări ale sale. Messi a făcut milioane de oameni care nu aveau absolut nicio legătură cu Argentina să susțină naționala Albiceleste. Levinsky consideră că acesta este unul dintre golurile pe care retragerea sa le va lăsa în urmă. Argentina este o națională care provoacă pasiuni uriașe, dar și rivalități pe măsură.
Messi a suspendat de multe ori aceste antipatii. În Qatar, milioane de oameni din întreaga lume au vrut ca Argentina să câștige. Nu neapărat pentru Argentina. Pentru Messi.
„A reușit ceva foarte dificil, pentru că jumătate de lume a devenit fanatică după el”, spune Levinsky.
Mai mult decât goluri și trofee
Jurnalistul Emiliano Nunia vede moștenirea lui Messi într-o dimensiune și mai largă. Nu doar golurile. Nu doar trofeele, ci felul în care a pierdut și s-a ridicat. Messi a arătat unei generații că înfrângerea nu reprezintă neapărat sfârșitul drumului. A pierdut finale. A fost criticat. A renunțat. S-a întors. A pierdut din nou. Și apoi a câștigat tot ceea ce Argentina îi ceruse. Titlurile vor rămâne în statistică. Dar pentru Nunia, valorile și modul în care Messi a traversat toate acele momente vor rămâne dincolo de palmares.
Ce gol lasă Messi?
Aici părerile celor care încearcă să explice fenomenul se despart. Martín Caparrós este categoric: „Golul, pentru moment, este enorm.”
Eduardo Sacheri vede însă despărțirea altfel. Mai mult decât sentimentul pierderii, el simte recunoștință. Golul ar fi fost infinit mai mare dacă Messi ar fi plecat fără Copa América și fără Cupa Mondială. Dar pleacă după ce a închis aproape toate rănile. Pablo Alabarces merge și mai departe. Din punctul său de vedere, Messi lasă un gol uriaș în fotbal, nu neapărat în societatea argentiniană.
Imaginea sa va continua să existe pretutindeni. În reclame. Pe rețelele sociale. În cultura populară. În memoria colectivă. Messi dispare de pe teren, nu din Argentina.
Acum începe partea pe care Argentina a amânat-o
Tachella descrie retragerea drept un fel de ruptură colectivă. Ani întregi, Argentina a amânat inevitabilul. Poate încă un turneu. Poate încă un meci. Poate încă o Cupă Mondială. Poate Messi va continua. Anunțul retragerii a obligat însă o societate întreagă să înceapă simultan un proces pe care nimeni nu voia să-l înceapă.
Să accepte că Messi nu poate dura pentru totdeauna. Și despărțirea a venit peste rana încă proaspătă a finalei mondiale pierdute contra Spaniei. Nu a existat acel final cinematografic în care eroul câștigă ultimul trofeu și pleacă. A existat victorie. A existat înfrângere. Și apoi a venit timpul.
„Nu există doi fără trei”
După aproape jumătate de secol în care Argentina a avut privilegiul aproape absurd de a trece de la Maradona la Messi, Caparrós spune că țara va trebui acum să se obișnuiască să trăiască fără cel mai bun fotbalist al lumii.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai există certitudinea acelui geniu în jurul căruia poate fi construit visul unei țări. Dar Caparrós lasă deschisă o ultimă ușă. Una profund argentiniană. După Maradona, Messi părea imposibil. Și totuși a existat. Așa că, undeva într-un colț al minții, Argentina va păstra inevitabil speranța că povestea se poate repeta încă o dată.
Pentru că dacă Maradona a fost irepetabil și apoi a apărut Messi, poate că imposibilul nu este chiar imposibil. Argentina a avut nevoie de ani pentru a-i face lui Messi loc lângă Maradona. Acum trebuie să învețe să trăiască fără niciunul dintre ei pe teren.
Și totuși, după ce a primit două miracole, este greu să-i ceri unei țări atât de îndrăgostite de fotbal să nu-l aștepte, în secret, și pe al treilea.
