De câteva zile, lumea fotbalului vorbește aproape neîncetat despre două evenimente care marchează sfârșitul unei epoci: despărțirea emoționantă a lui Lionel Messi de naționala Argentinei și conflictul dintre Cristiano Ronaldo și conducerea tehnică a Portugaliei, un scandal care a căpătat ieri o nouă dimensiune, odată cu suspendarea provizorie a starului portughez de către propria federație. Imaginile sunt analizate, gesturile sunt interpretate, iar fiecare declarație provoacă noi dezbateri. În cazul portughezului, discuțiile au depășit însă, uneori, granița criticii sportive. Rețelele sociale s-au umplut de ironii, montaje video și glume pe seama unui campion care, vreme de peste două decenii, a oferit fotbalului momente extraordinare.
Cristiano Ronaldo poate fi criticat pentru reacțiile sale. Nici măreția unui fotbalist nu îl așază deasupra regulilor, nici trecutul său glorios nu îl scutește de responsabilitatea prezentului. Dar între a critica un comportament și a transforma un om în obiectul ridiculizării există o diferență fundamentală. Iar Ronaldo, indiferent de greșelile pe care le-ar putea face în aceste ultime capitole ale carierei, nu merită ca imaginea sa să fie redusă la câteva secvențe ironice distribuite pentru amuzamentul publicului. Un asemenea fotbalist merită mai mult decât atât. Merită respectul pe care și l-a câștigat pe teren și șansa de a-și încheia povestea cu demnitate.
Tocmai de aceea, comparația cu Lionel Messi nu ar trebui să fie încă un prilej de a-l umili pe unul pentru a-l glorifica pe celălalt. Este, mai degrabă, o reflecție despre timp, orgoliu, recunoștință și despre cât de greu poate fi, chiar și pentru cei mai mari campioni, să accepte că într-o zi trebuie să lase locul altora.
Timp de aproape două decenii, Lionel Messi și Cristiano Ronaldo au împărțit lumea fotbalului în două. Au doborât recorduri, au cucerit trofee și au transformat rivalitatea lor într-una dintre cele mai fascinante povești din istoria sportului.
Acum, când amândoi se apropie de finalul unor cariere extraordinare, asistăm la o comparație poate mai profundă decât toate cele făcute vreodată între ei. Nu despre cine a marcat mai mult. Nu despre cine a câștigat mai multe trofee, ci despre felul în care doi dintre cei mai mari fotbaliști ai tuturor timpurilor își trăiesc ultimele capitole la echipele naționale.
Pe 6 octombrie, Argentina și-a luat rămas-bun de la Lionel Messi într-o seară copleșitoare, în care peste 85.000 de oameni au umplut stadionul Monumental din Buenos Aires, în timp ce milioane de telespectatori au urmărit evenimentul din întreaga lume. La câteva mii de kilometri distanță, Cristiano Ronaldo, la 41 de ani, traversa unul dintre cele mai dificile momente ale carierei internaționale. Conflictul cu selecționerul Portugaliei, Jorge Jesus, izbucnit după ce a rămas pe bancă împotriva Norvegiei și a părăsit ulterior cantonamentul naționalei, a culminat ieri cu deschiderea unei proceduri disciplinare și suspendarea sa provizorie de către Federația Portugheză de Fotbal.
Messi și-a încheiat povestea internațională în aplauze. Ronaldo nu s-a retras, dar povestea sa se apropie inevitabil de ultimele pagini.
Messi. Un om care a înțeles că fotbalul nu este doar despre el
La Buenos Aires, oamenii nu au venit să vadă Argentina învingând Benin. Au venit să-i mulțumească lui Messi. Au plâns copii, părinți, oameni care crescuseră odată cu el. Au venit suporteri de pretutindeni, atrași de ultima ocazie de a-l vedea în tricoul albiceleste.
Messi a plâns și el. Apoi a intrat pe teren și a oferit încă o lecție despre ceea ce l-a făcut atât de special. În victoria cu 3-0, a contribuit la toate golurile cu două pase decisive și un gol. Mai întâi l-a servit pe Nicolás Otamendi, un alt veteran aflat la despărțire. Apoi i-a oferit tânărului Nico Paz ocazia de a marca. Abia la final a înscris și el, din penalty. Parcă întreaga sa carieră la națională fusese concentrată în acele minute. Un fotbalist care putea decide singur orice meci, dar care nu a uitat niciodată că fotbalul se joacă împreună cu ceilalți.
Messi nu a fost lipsit de orgoliu. Niciun mare campion nu este. A suferit enorm după finalele pierdute și a avut momente în care a vrut să renunțe. Dar a revenit, a câștigat Copa América, a cucerit Cupa Mondială și a rămas, dincolo de toate, un coechipier care și-a pus talentul în slujba grupului. Iar poate cea mai frumoasă măsură a măreției sale nu este numărul trofeelor. Este faptul că, în seara despărțirii, o țară întreagă nu i-a mai cerut nimic. A vrut doar să-i spună mulțumesc.
Ronaldo. Omul care a refuzat mereu să accepte limitele
Cristiano Ronaldo merită aceeași admirație pentru ceea ce a construit. A transformat disciplina într-o artă. A muncit cu o intensitate rar întâlnită, a învins prejudecăți, a depășit limite și a devenit simbolul unei generații.
Portugalia îi datorează enorm. Titlul european din 2016, recordurile, golurile și anii în care a purtat responsabilitatea unei națiuni sunt părți imposibil de șters din istoria fotbalului. Dar la 41 de ani, Ronaldo se confruntă cu adversarul pe care nici măcar el nu îl poate învinge la nesfârșit, timpul.
La Oslo, împotriva Norvegiei, a fost trimis la încălzire, dar Jorge Jesus a decis să nu îl introducă. Episodul a provocat nemulțumirea portughezului, care a părăsit ulterior cantonamentul înaintea meciului cu Danemarca.
Ronaldo susține că selecționerul nu a respectat anumite înțelegeri. Jorge Jesus a prezentat o versiune diferită. Portughezul și-a cerut ulterior scuze pentru comportamentul său și a declarat că este pregătit să accepte consecințele gestului său.
Ieri, 10 octombrie, conflictul a intrat însă într-o etapă mult mai serioasă. Potrivit informațiilor relatate de publicațiile El País și Notícias ao Minuto, Federația Portugheză de Fotbal a deschis o procedură disciplinară împotriva căpitanului și a decis suspendarea sa provizorie, în așteptarea unui verdict definitiv.
O decizie care a amplificat scandalul și a adus o umbră neașteptată asupra ultimilor ani ai unei cariere extraordinare.
Pentru un fotbalist care a fost, timp de două decenii, imaginea și principalul reper al naționalei Portugaliei, suspendarea de către propria federație reprezintă un moment dureros. Nu doar prin consecințele sportive, încă necunoscute, ci mai ales prin simbolistica sa.
Este esențial de spus că Ronaldo nu și-a anunțat retragerea din echipa națională. Dimpotrivă, a declarat că dorește să revină și și-a cerut scuze pentru comportamentul său. Suspendarea este, deocamdată, una provizorie și nu echivalează cu o despărțire definitivă. Dar indiferent cum se va încheia procedura disciplinară, despărțirea de națională nu poate fi foarte îndepărtată. Iar aici apare marea diferență dintre cele două povești.
Când cea mai mare calitate riscă să devină cea mai grea povară
Ronaldo a devenit extraordinar tocmai pentru că nu s-a mulțumit niciodată cu ceea ce avea. A vrut mereu încă un gol, încă un trofeu, încă un record. Astăzi, borna celor 1.000 de goluri reprezintă una dintre marile sale ambiții. Este un obiectiv impresionant, care ar încununa o carieră aproape imposibil de repetat. Dar există riscul ca această dorință permanentă de a demonstra să transforme fiecare minut petrecut pe bancă într-o frustrare și fiecare decizie a antrenorului într-o confruntare personală.
Nu putem afirma că obsesia recordurilor a provocat conflictul cu Jorge Jesus. Motivele concrete sunt disputate chiar de cei implicați. Putem însă spune că Ronaldo pare să traverseze una dintre cele mai dificile încercări ale unui mare campion: să accepte că poate rămâne o legendă chiar și atunci când nu mai este indispensabil pe teren.
Iar suspendarea provizorie decisă ieri de federație face această încercare și mai dificilă. Pentru prima dată în acest conflict, nu mai este vorba doar despre nemulțumirea unui jucător față de antrenorul său, ci despre o decizie instituțională care îi poate afecta viitorul la echipa națională.
Orgoliul care l-a ridicat atât de sus riscă să îi complice finalul. Iar atunci când ambiția personală ajunge să intre în conflict cu deciziile echipei, un fotbalist, oricât de mare, trebuie să găsească puterea de a face un pas înapoi. Nu este o judecată asupra caracterului său. Este o reflecție asupra unei situații în care până și cei mai mari campioni pot deveni prizonierii propriei dorințe de a continua.
Două personalități, două drumuri, aceeași nemurire
Messi a fost geniul care părea să facă totul firesc. Ronaldo a fost perfecționistul care a transformat fiecare limită într-o provocare. Unul a sedus lumea prin naturalețe, modestie și generozitatea jocului. Celălalt a cucerit-o prin voință, disciplină și o încredere aproape imposibil de clintit.
Ambele personalități au oferit fotbalului ceva irepetabil. Dar despărțirea cere uneori alte calități decât cele care te-au adus în vârf. Cere să accepți că o echipă poate continua fără tine. Că tinerii trebuie să primească propriile șanse. Că dragostea suporterilor nu depinde de încă un gol sau de încă un record.
Messi a avut parte de un final internațional pe măsura poveștii sale. Nu doar pentru că a fost extraordinar pe teren, ci și pentru că a lăsat în urmă imaginea unui căpitan iubit, respectat și îmbrățișat de colegi.
Ronaldo încă are timp să își construiască propriul moment de rămas-bun. Chiar și după suspendarea provizorie de ieri, ar fi profund nedrept ca una dintre cele mai mari cariere din istoria fotbalului să fie amintită, în ultimul său capitol internațional, printr-un conflict și o procedură disciplinară. Portugalia merită să-și aplaude legenda. Iar Ronaldo merită să fie aplaudat de Portugalia.
Ultima victorie nu se obține întotdeauna pe teren
Poate că, peste ani, nimeni nu își va mai aminti exact câte goluri îi despărțeau pe Messi și Ronaldo într-o anumită etapă a carierelor lor. Dar imaginea lui Messi plângând în fața tribunelor de pe Monumental va rămâne. La fel cum va rămâne, sperăm, și imaginea unui Cristiano Ronaldo împăcat cu sine, primind recunoștința unei țări pentru care a oferit atât de mult.
Nu știm dacă portughezul va mai juca un meci, zece sau dacă actualul conflict, agravat acum de suspendarea provizorie, va grăbi o decizie pe care încă nu este pregătit să o ia. Știm însă că o asemenea carieră merită un final pe măsură.
Messi a demonstrat că poți pleca fără să pierzi nimic din măreția ta. Ronaldo mai are ocazia să demonstreze că poți renunța la rolul de protagonist fără să renunți la demnitatea de campion.
Pentru că adevărata moștenire a unui fotbalist nu se măsoară doar în ceea ce a câștigat, ci și în ceea ce lasă în inimile oamenilor atunci când nu mai este pe teren.
Messi a plecat în aplauze, cu lacrimi în ochi și cu o planetă întreagă la picioare. Ronaldo încă luptă să rămână. Și poate că ultima mare victorie a portughezului nu va fi golul cu numărul 1.000. Poate va fi momentul în care va înțelege că nu mai are nimic de demonstrat nimănui.
