Există lucruri pe care un om civilizat nu ar trebui să le învețe de la crainicul unui stadion. Nu ar trebui să i le explice un arbitru, să i le strige un lider de galerie sau să i le amintească cineva prin gesturi disperate. Respectul pentru cei morți este unul dintre ele.
Aseară, înaintea derby-ului FCSB – Rapid, fotbalul românesc a mai oferit o demonstrație rușinoasă despre cât de greu ne este, uneori, să respectăm până și cele mai elementare reguli ale decenței.
Momentul de reculegere dedicat lui Viorel Păunescu ar fi trebuit să însemne un stadion încremenit în liniște. Șaizeci de secunde în care rivalitățile, orgoliile și cântecele să dispară. În schimb, din peluza giuleșteană au continuat să răsune scandările, în ciuda semnalelor prin care li se cerea suporterilor să se oprească.
Asta nu este pasiune. Nu este devotament. Nu este iubire pentru culorile unui club. Este o rușinoasă lipsă de respect.
Abia după încheierea momentului oficial, liderul galeriei le-a cerut suporterilor să coboare steagurile și să păstreze propriul moment de reculegere. Gestul este de apreciat. Dar nu poate șterge ceea ce se întâmplase deja. Respectul oferit cu întârziere nu repară automat lipsa lui atunci când conta.
Și nu, problema nu este Rapidul. Nu este nici măcar o anumită galerie. Problema este o mentalitate care a devenit mult prea familiară pe stadioanele României. Astăzi se întâmplă într-o peluză, mâine în alta. Se schimbă culorile, se schimbă numele cluburilor, dar lipsa de educație rămâne aceeași. Să nu ne mai ascundem după cuvinte frumoase despre pasiune și rivalitate.
Ce fel de suporteri suntem dacă putem cânta 90 de minute fără oprire, dar nu suntem în stare să tăcem unul singur?
Cum putem cere respect pentru istoria clubului nostru, pentru legendele noastre, pentru oamenii care ne-au reprezentat culorile, dacă nu suntem capabili să oferim aceeași considerație unui om care a aparținut altei echipe? Viorel Păunescu nu trebuia să fie iubit de suporterii Rapidului. Nu trebuia admirat, aplaudat sau considerat un simbol al lor. Nimeni nu le-a cerut asta. Li s-a cerut să tacă. Atât.
Și tocmai aici începe rușinea. Pentru că un minut de reculegere nu este despre cine a fost mai mare, cine a câștigat mai multe trofee sau cine are galeria mai puternică. Este despre respectul elementar datorat unui om care a murit.
Nu trebuie să fii de acord cu tot ce a făcut acel om în timpul vieții. Nu trebuie să-i împărtășești convingerile. Dar trebuie să înțelegi că moartea nu este încă un prilej de rivalitate.
Când nici în fața morții nu știi să te oprești, nu mai demonstrezi cât de mult îți iubești echipa. Demonstrezi cât de puțin ai înțeles din respectul pe care pretinzi că îl meriți.
Iar scuza că „așa este pe stadion” nu mai ține. Stadionul nu este un teritoriu în care bunul-simț poate fi suspendat. Un bilet cumpărat și un fular la gât nu oferă nimănui dreptul de a transforma un omagiu într-un spectacol al indiferenței.
Poți avea cea mai frumoasă coregrafie, cele mai puternice scandări și cea mai numeroasă galerie. Dacă nu știi când să faci liniște, toate acestea pălesc în fața unei lipse de educație care ar trebui să te facă să roșești. Și poate că tocmai asta ne lipsește: capacitatea de a ne fi rușine atunci când greșim.
Să nu mai așteptăm ca cineva să ne spună când trebuie să fim oameni. Să nu mai confundăm obrăznicia cu loialitatea și lipsa de respect cu spiritul de galerie. Fotbalul are nevoie de suporteri care să-și iubească echipele cu pasiune. Dar are la fel de multă nevoie de oameni care să știe că există momente în care tăcerea valorează mai mult decât orice cântec.
Un minut, dragi suporteri. Șaizeci de secunde
Dacă nici atât nu putem oferi celor care au plecat dintre noi, atunci să nu ne mai lăudăm atât cu onoarea, tradiția și valorile pe care le reprezentăm.
Pentru că respectul nu se strigă din peluză. Se dovedește. Iar aseară, în acel minut care ar fi trebuit să fie sfânt, am avut încă o dovadă că pe stadioanele noastre se poate face foarte mult zgomot și, uneori, îngrozitor de puțină civilizație.
Rușine celor care nu au înțeles! Nu pentru că au cântat pentru echipa lor, ci pentru că n-au știut când să se oprească.
