Elisabeta Lipă împlinește 62 de ani, Cristian Chivu 46, iar de la dispariția lui Nicolae Dobrin se împlinesc 19 ani. Trei destine diferite, trei feluri de a scrie istorie și o zi de octombrie care ne amintește că sportul înseamnă mult mai mult decât rezultate.
Elisabeta Lipă. Douăzeci de ani între două medalii de aur
În 1984, la Los Angeles, o tânără de numai 19 ani urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic. Se numea Elisabeta Lipă și câștigase aurul la dublu vâsle, alături de Marioara Popescu. Douăzeci de ani mai târziu, la Atena, aceeași sportivă devenea din nou campioană olimpică, de această dată în echipajul de opt rame cu cârmaci. Avea aproape 40 de ani.
Între cele două momente se întinde una dintre cele mai impresionante cariere din istoria sportului românesc. Născută la 26 octombrie 1964, la Siret, Elisabeta Lipă a început canotajul la 16 ani. Nu avea cum să știe atunci că va ajunge să participe la șase ediții ale Jocurilor Olimpice și să adune opt medalii: cinci de aur, două de argint și una de bronz.
În anul 2000, federația internațională a desemnat-o cea mai bună canotoare a secolului XX. Dar cifrele, oricât de impresionante, spun numai o parte din poveste. Canotajul este un sport al dimineților reci, al kilometrilor parcurși în tăcere și al efortului pe care spectatorii îl văd doar câteva minute, în ziua finalei. În spatele fiecărei medalii stau ani în care adversarul principal nu este întotdeauna cel de pe culoarul vecin, ci propria oboseală.
Elisabeta Lipă a reușit să rămână în vârful lumii într-un sport în care timpul nu face concesii. Iar după retragere, a continuat să lucreze pentru canotajul românesc. Astăzi, la 62 de ani, povestea ei rămâne o lecție despre longevitate, disciplină și puterea de a începe din nou, chiar și atunci când ai câștigat aproape totul.
Cristian Chivu. Din Reșița, printr-o încercare cumplită, până pe banca lui Inter
În ianuarie 2010, Cristian Chivu se afla într-un spital din Italia, după o fractură craniană suferită în timpul unui meci cu Chievo. Fotbalul, trofeele și ambițiile păreau, pentru o vreme, lucruri îndepărtate. La numai 77 de zile de la accidentare, românul revenea pe teren, purtând o cască de protecție.
Câteva luni mai târziu, câștiga Liga Campionilor cu Inter Milano. Născut la 26 octombrie 1980, la Reșița, Chivu a crescut într-o familie în care fotbalul era mai mult decât o pasiune. Tatăl său, Mircea, i-a fost primul antrenor și unul dintre oamenii care i-au format caracterul.
De la Reșița și Universitatea Craiova a ajuns la Ajax, unde a devenit căpitan la o vârstă neobișnuit de fragedă. Au urmat AS Roma și Inter, clubul alături de care avea să trăiască cele mai importante succese.
A câștigat campionate în Olanda și Italia, a purtat tricoul naționalei României de 75 de ori și a participat la două turnee finale europene. După retragere, n-a căutat o scurtătură spre celebritatea de antrenor. A început cu grupele de copii și juniori ale lui Inter, a câștigat titlul cu echipa Primavera, apoi a trecut prin experiența de la Parma. În 2025 a revenit la Inter ca antrenor principal. În primul sezon a câștigat campionatul și Cupa Italiei, iar în vara lui 2026 clubul i-a prelungit contractul până în 2028.
La 46 de ani, Cristian Chivu are deja două cariere remarcabile. Poate însă că cea mai importantă victorie a sa rămâne aceea din primăvara lui 2010, când a demonstrat că există momente în care curajul valorează mai mult decât orice trofeu.
Nicolae Dobrin. Un număr 10 care n-a avut nevoie de Madrid pentru a deveni nemuritor
La 26 octombrie 2007, Piteștiul își pierdea cel mai iubit fotbalist. Nicolae Dobrin avea 60 de ani. Au trecut 19 ani, dar numele lui continuă să fie rostit cu acea afecțiune rezervată oamenilor care au oferit ceva imposibil de repetat.
Dobrin nu alerga după spectacol. Îl crea. Avea un fel aparte de a primi mingea, de a întârzia o pasă exact cât trebuia și de a transforma un adversar într-un spectator al propriei neputințe. Fotbalul său nu putea fi explicat doar prin scheme și statistici. Născut la 26 august 1947, a debutat în prima divizie la numai 14 ani și 10 luni. A câștigat două titluri de campion cu FC Argeș, în 1972 și 1979, și a fost ales de trei ori cel mai bun fotbalist român.
Dar povestea lui are și pagini dureroase. În 1970, a făcut parte din lotul României la Campionatul Mondial din Mexic, fără să joace vreun minut. Mai târziu, interesul lui Real Madrid pentru el nu s-a transformat într-un transfer, într-o epocă în care libertatea fotbaliștilor români se oprea adesea la graniță.
A rămas la Pitești și a continuat să joace pentru oamenii care îl iubeau. Poate că Dobrin ar fi cucerit alte trofee într-un campionat occidental. Poate că lumea întreagă i-ar fi cunoscut talentul. Dar istoria nu se scrie cu presupuneri. Cert este că a devenit un simbol fără să aibă nevoie de luminile marilor capitale europene. Astăzi, tricoul cu numărul 10 rămâne retras la FC Argeș. Iar în memoria suporterilor, „Prințul din Trivale” continuă să dribleze.
Și alte aniversări care merită amintite
Ziua de 26 octombrie mai aduce câteva nume din sportul românesc.
Laurențiu Roșu împlinește 51 de ani. Fost internațional român, a evoluat în Spania pentru Numancia și Recreativo Huelva, înainte de a începe o carieră în antrenorat.
Ionuț Neagu împlinește 37 de ani. Mijlocașul a făcut parte din echipa Oțelului Galați care a surprins fotbalul românesc prin câștigarea campionatului în 2011.
Cătălin Itu împlinește 27 de ani. Format în fotbalul românesc și remarcat la CFR Cluj, a făcut parte din loturile care au cucerit titluri naționale. Fiecare generație are campionii săi, iar fiecare sportiv își poartă propria poveste, indiferent de numărul trofeelor.
Elisabeta Lipă ne vorbește despre perseverență. Cristian Chivu, despre puterea de a reveni. Nicolae Dobrin, despre frumusețea unui talent care nu se poate măsura. Trei oameni, trei drumuri și o singură concluzie: rezultatele rămân în arhive, dar poveștile adevărate rămân în oameni.
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
