În urmă cu o lună, scriam despre două genii ale fotbalului și despre felul diferit în care se apropiau de despărțirea de echipele naționale. Messi primise deja lacrimile Argentinei, în timp ce Ronaldo părea hotărât să mai câștige o bătălie cu timpul. Astăzi, 5 noiembrie, portughezul și-a anunțat retragerea, iar federația țării sale pregătește un omagiu special. Este momentul să privim dincolo de rivalitatea lor și să înțelegem ce pierde fotbalul odată cu plecarea amândurora.
În urmă cu o lună, în editorialul „Messi și Ronaldo, doi zei ai fotbalului, două feluri de a-și lua rămas-bun”, încercam să surprind două feluri de a înfrunta inevitabilul. Lionel Messi părea împăcat cu gândul că povestea sa în tricoul Argentinei ajunsese la final. Cristiano Ronaldo continua să caute motive pentru a mai rămâne.
Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Ronaldo a anunțat că se desparte de naționala Portugaliei după 23 de ani. Și, odată cu această decizie, fotbalul pierde ultima legătură activă, la nivelul echipelor naționale, cu una dintre cele mai extraordinare rivalități pe care le-a cunoscut.
Nu este o zi în care să numărăm Baloane de Aur. Nici goluri. Nici trofee. Este o zi în care merită să ne amintim cât de norocoși am fost că i-am văzut jucând în aceeași epocă.
Messi a învățat să plece. Ronaldo a trebuit să învețe să se oprească
Am admirat întotdeauna la Messi felul în care fotbalul părea să se nască dintr-un gest simplu. O privire ridicată înaintea unei pase, o schimbare de direcție, o minge trimisă într-un spațiu pe care ceilalți nici nu-l observaseră. Dar poate cea mai emoționantă parte a poveștii sale nu ține de talent. Ține de anii în care Argentina l-a judecat pentru trofeele pe care nu le câștiga, de finalele pierdute și de încăpățânarea cu care s-a întors de fiecare dată. Până când Copa América și titlul mondial din Qatar au adus împăcarea dintre un fotbalist genial și o țară care așteptase enorm de la el.
Messi a plecat după ce a cunoscut și gloria, și durerea. Finala mondială pierdută în 2026 în fața Spaniei i-a refuzat un ultim triumf, dar nu i-a putut lua nimic din ceea ce construise.
Cristiano a avut o altă relație cu timpul. Pentru el, fiecare an părea o provocare care trebuia câștigată. Fiecare record, o nouă frontieră. Fiecare îndoială, un motiv în plus să muncească. Această ambiție l-a făcut unul dintre cei mai mari fotbaliști ai tuturor timpurilor. Tot ea a făcut mai dificilă acceptarea faptului că, într-o bună zi, echipa națională va trebui să continue fără el.
Au existat tensiuni în ultimele luni, inclusiv în relația cu selecționerul Jorge Jesus. Ar fi însă nedrept să lăsăm aceste episoade să definească 23 de ani de performanță.
Pentru că Ronaldo nu înseamnă doar ultimele sale meciuri. Înseamnă Portugalia campioană europeană în 2016, cele două trofee ale Ligii Națiunilor și o generație întreagă care a crescut crezând că nimic nu este imposibil.
Portugalia a găsit cuvintele pe care Ronaldo merita să le audă
În mesajul său de retragere, Ronaldo a vorbit despre momentul în care trebuie să înapoieze tricoul cu numărul 7. Un tricou despre care a spus că nu l-a considerat niciodată exclusiv al său.
Federația Portugheză de Fotbal a răspuns printr-un comunicat emoționant, publicat integral de A Bola, anunțând intenția de a organiza un omagiu pe măsura carierei sale. Nu există încă o dată sau un format confirmat pentru ceremonie. Există însă o promisiune, iar Portugalia vrea să-i ofere fostului căpitan ocazia de a primi încă o dată aplauzele țării.
Președintele federației, Pedro Proença, a mers mai departe. Într-o declarație relatată de A Bola, acesta a subliniat că Ronaldo a devenit o referință mondială pentru Portugalia și că ușile federației îi vor rămâne mereu deschise. Poate că acesta este răspunsul cel mai frumos la toate discuțiile despre momentul retragerii sale.
Un mare campion poate pleca prea devreme sau prea târziu în ochii unora. Dar recunoștința unei țări nu ar trebui să depindă de ultimul rezultat.
Două feluri de a iubi fotbalul
Messi și Ronaldo au fost diferiți aproape în toate privințele. Argentinianul a făcut din imaginație o formă de artă. Portughezul a transformat disciplina și ambiția într-un model de performanță.
Messi a avut nevoie să fie înțeles de Argentina. Ronaldo a făcut din reprezentarea Portugaliei o responsabilitate personală, purtată până aproape de limita posibilului. Unul a părut să accepte mai firesc despărțirea. Celălalt a avut nevoie de mai mult timp.
Eu rămân mai apropiat de povestea lui Messi. De fotbalul său, de sensibilitatea pe care am simțit-o în momentele dificile și de felul în care, în cele din urmă, a lăsat loc unei alte generații. Dar admirația pentru Messi nu mă împiedică să recunosc măreția lui Ronaldo.
Dimpotrivă. Fără Cristiano, poate că Messi nu ar fi avut aceeași provocare permanentă. Fără Messi, poate că Ronaldo nu ar fi găsit mereu încă un motiv pentru a-și depăși propriile recorduri. S-au împins unul pe celălalt către înălțimi pe care fotbalul nu le mai cunoscuse. Și ne-au luat cu ei.
Ceea ce rămâne după ultimul aplauz
În urmă cu o lună, scriam despre Messi și Ronaldo ca despre doi zei ai fotbalului aflați în momente diferite ale despărțirii. Astăzi, aș schimba doar perspectiva, nu și admirația.
Nu mai contează cine a plecat primul sau cine a rămas prea mult. Nu mai contează nici măcar cine a câștigat ultima comparație. Contează că, timp de două decenii, am avut privilegiul să trăim într-o lume în care Messi și Ronaldo jucau fotbal. Am văzut imposibilul devenind obișnuință. Am ajuns să considerăm normale goluri, pase și performanțe care, în alte epoci, ar fi fost povestite ani întregi.
Acum, când amândoi au închis capitolul echipelor naționale, poate că ar trebui să renunțăm, măcar pentru o clipă, la întrebarea care ne-a împărțit atâția ani.
Cine a fost mai mare?
Pentru mine, Messi va rămâne fotbalistul care a făcut mingea să pară vie. Ronaldo va rămâne omul care a arătat cât de departe poate ajunge un talent susținut de o voință extraordinară. Și poate că adevărata frumusețe a acestei rivalități este că nu avem nevoie să-l micșorăm pe unul pentru a-l admira pe celălalt.
Messi a primit lacrimile Argentinei. Ronaldo va primi aplauzele Portugaliei. Iar noi rămânem cu amintirea unei epoci pe care niciun clasament nu o poate cuprinde.
