Într-un fotbal unde memoria e scurtă și răbdarea și mai scurtă, Daniel Levy a rezistat aproape un sfert de secol în fruntea lui Tottenham Hotspur. A fost, într-un fel, cel mai longeviv personaj al clubului modern, omul care a redefinit imaginea Spurs de la o echipă tradițională de top 6 la o corporație cu infrastructură de elită și o valoare de piață amețitoare. Și totuși, pentru mulți suporteri, numele lui Levy rămâne sinonim cu promisiunea neîmplinită.
Moștenirea lui e un paradox. Pe de o parte, monumentele rămân: stadionul de un miliard de lire, Hotspur Way – centru de antrenament care rivalizează cu oricare din lume –, o echipă prezentă constant în Europa și un brand globalizat. Sub el, Tottenham a trecut de la 80 de milioane la 2,6 miliarde de lire în evaluarea Forbes. Din punct de vedere financiar, povestea e un manual de succes.
Dar istoria fotbalului nu se scrie cu bilanțuri, ci cu trofee. Și aici, bilanțul lui Levy e aproape tragicomic: două cupe în 25 de ani – una internă, una europeană – pentru un club care a flirtat cu măreția, dar n-a știut să o cucerească. Finala Ligii Campionilor din 2019, pierdută cu Liverpool, a fost nu începutul unei ere, ci preludiul unei crize. Iar demiterea lui Mauricio Pochettino, antrenorul care i-a dus acolo, a rămas rana care nu s-a vindecat niciodată.
Levy va fi mereu asociat și cu instabilitatea. Paisprezece manageri în 24 de ani – de la Juande Ramos la Jose Mourinho, de la Antonio Conte la Ange Postecoglou, fiecare plecând învins de ambițiile și de pragmatismul rece al președintelui. S-a spus despre el că a vrut să fie mai deștept decât toți, că a confundat prudența financiară cu lipsa de curaj. Iar în tribune, pancartele au spus-o pe șleau: „Our game is about glory, Levy’s game is about greed”.
Și totuși, portretul lui Daniel Levy nu e alb-negru. Cei apropiați spun că e un om discret, timid, chiar vulnerabil, afectat de furia fanilor, dar incapabil să transmită asta public. Că a suferit la fel de mult ca suporterii în serile fără trofeu. Dar într-o lume condusă de percepții, imaginea contează la fel de mult ca realitatea, iar imaginea lui Levy e cea a unui negociator rece, adesea prea lent și prea calculat, lăsând adversarilor spațiu să-i sufle jucători sub nas – cazul Eberechi Eze e doar ultimul exemplu.
Tot el a fost omul care a blocat plecarea lui Harry Kane, apoi l-a vândut la Bayern München în termeni avantajoși financiar, dar devastatori emoțional pentru suporteri. Tot el a fost omul care a adus profituri record, dar a lăsat trofeele să se ducă la rivali.
Astăzi, când se trage linie, Daniel Levy lasă în urmă un imperiu de piatră și o vitrină goală. Va fi amintit ca arhitectul stadionului modern și ca omul care a globalizat Tottenham. Dar, la fel de puternic, va fi amintit ca președintele care a oferit mai multă stabilitate în conturi decât pe teren.
În fotbal, memoria colectivă nu reține evaluările Forbes, ci serile de glorie. Iar pentru Tottenham, întrebarea e dacă viitorul va putea umple vitrina lăsată de Levy mai repede decât se vor topi amintirile de pe șantiere.
