Există fotbaliști care câștigă meciuri, și există fotbaliști care dau sens unui club. Flavius Domide a fost din a doua categorie: firul roșu care leagă copilăria UTA-ei de maturitatea ei, omul care a pus ordine în emoțiile unui oraș și a făcut din Arad o adresă respectată în fotbalul european. S-a stins la 79 de ani, dar în urma lui rămâne o colecție de seri în care tribuna a înțeles ce înseamnă finețea în viteză, curajul discret și demnitatea în victorie.
Crescut „pitic” la 11 ani, remarcat de Cibi Braun, înrădăcinat de Coco Dumitrescu, Domide a rămas două decenii lojist al aceleiași promisiuni: UTA, pe viață. A jucat 342 de meciuri în prima divizie pentru „Bătrâna Doamnă”, mai mult decât oricine, și a lăsat 75 de goluri ca repere pe harta memoriei locale. Două titluri (1969, 1970), o vicecampioană (1972) și o primăvară europeană ca un roman de aventuri – toate îl așază în galeria rară a celor care nu s-au măsurat cu timpul, ci l-au convins să se așeze lângă ei.
Feyenoord, 1970 — noaptea în care UTA a învățat să vorbească olandeză
Pentru Arad, 1970 nu e o dată: e un jurământ. UTA a scos campioana Europei, Feyenoord, cu un dublu 1–1 în Cupa Campionilor. Domide a fost acolo ca un metronom cu nerv, dirijor într-o trupă cu Pantea, Dumitrescu, Brosovschi, Pojoni, Gornea, Băcos – oameni care au știut că episoadele mari nu cer retorică, ci luciditate. Mai târziu, când s-a întâlnit din nou cu Wim Jansen la un eveniment aniversar, Domide a vorbit despre nostalgie cu o decență specifică marilor: „m-am bucurat să-l revăd pe adversarul meu direct”. Fără altă recuzită, doar respectul în forma lui curată.
A urmat 1972, când UTA s-a oprit în „sferturile” Cupei UEFA, după ce trecuse de Austria Salzburg, Zaglebie Walbrzych și Vitoria Setúbal. Șase goluri europene i-au rămas lui Domide în carnet – nu atât contabilitate, cât semne de carte într-o bibliotecă de meciuri pe care Aradul încă o răsfoiește.
Mexic ’70 — lecția amară a unei generații
Domide a fost în lotul României la Campionatul Mondial din Mexic, generația în care talentul și realpolitik-ul s-au ciocnit brutal. Ca și Dobrin, a cunoscut nedreptatea discretă a marilor turnee – convocat, iubit, dar prea rar chemat pe scenă. Despre acele zile a vorbit cândva cu aceeași luciditate cu care a jucat: fără lamentație, fără noduri la gât, doar cu un „mai e ceva de spus?” care s-a auzit departe. Acolo, între tăcere și demnitate, începe noblețea lui.
O viață între linia albă și tribune
După ghete, banca. A crescut copii, a ajutat prima echipă, a acceptat și funcția de președinte în vremuri când UTA nu mai avea parbriz, doar ștergătoare. În 1993, clubul a revenit pe prima scenă și, odată cu el, s-a întors și o anume idee despre ce înseamnă să fii de la UTA: să ții spatele orașului și să nu ceri nimic în schimb. În 2016 i s-a oferit titlul de Cetățean de Onoare, iar în 2022, la 76 de ani, a dat lovitura de începere pe „Francisc Neuman”, primind aplauzele unui stadion întreg — un salut între generații, o trecere de ștafetă fără cuvinte mari.
Cifrele spun adevărul; felul în care le-a atins spune povestea
- 342 de meciuri în A pentru UTA — record al clubului
- 75 de goluri în campionat – punctuație de atacant polivalent
- 6 goluri în cupele europene, în doar 16 apariții
- 20 de sezoane la UTA (1959–1979) — fidelitate într-o eră în care vântul bătea mai tare ca astăzi
Dar dincolo de cifre rămâne textura jocului lui: atacant versatil, inteligent pozițional, tehnic fără ostentație, cu simț al combinației și o eleganță care nu cerea reflectoare. Nu a ridicat vocea; a ridicat tribuna.
Ultimul său fluier, prima noastră datorie
UTA a scris frumos: „Bătrâna Doamnă va spune povestea ta celor care vor veni”. E tot ce contează. Într-o lume în care fotbalul aleargă uneori mai repede decât sensul lui, Flavius Domide rămâne un reper: un profesionist care a înțeles că tricoul nu e împrumut, ci legământ; un campion care a știut să piardă cu fruntea sus și să câștige fără să numere.
În numele Aradului care plânge cu discreție și al celor care au învățat de la el că dragostea de club nu are clauză de reziliere, ridicăm privirea și aplaudăm.
Odihnește-te în pace, Flavius Domide. Ai jucat pentru o comunitate, iar comunitatea te va ține, de acum, în fiecare aplauz.
