Sunt dimineți în care Craiova își drege glasul ca un taraf înaintea cântecului. Azi e una dintre ele. Șapte ani fără Ilie Balaci, și totuși numele îi sună pe străzile Băniei ca un clopot, limpede, aproape, neînduplecat. A plecat la 62 de ani, dar nu s-a stins, s-a așezat în lumină. Căci unii fotbaliști decât să moară, mai bine rămân.
Balaci nu a fost doar „Minunea Blondă”. A fost o gramatică a curajului, un manual de finețe pus pe picioare de vântul din Oltenia, cu o inimă care bătea la fel de tare pentru Universitatea, pentru România și pentru fotbal. Când generații întregi își învățau alfabetul din literele acelea albe și albastre, el a scris propoziția cea mai simplă și mai grea: „Ia mingea, ridică privirea, fă lumea să tacă o secundă.”
În serile mari, când stadionul clipea din milioanele lui de respirații, Ilie își scotea ideea din cizmă și o trăgea la poartă. N-a cerut nimic înapoi, în afară de loc în memorie. L-a primit. Craiova Maxima nu e un basm, e o geografie. Iar prințul ei, cu 8 pe spate, ne-a condus până la semifinala Cupei UEFA din 1983, când Bănia a învățat ce gust are Europa pe bune. A fost drumul acela în care n-ai voie să minți, ori ești mare, ori te întorci acasă. Balaci a decis că rămânem mari.
Și totuși, nu trofeele i-au dat aurul din păr, ci felul, accelerația care nu derapa, pasul care rupea timpul în două, șutul care spunea „mulțumesc” porții. Într-o țară grăbită să uite, el a fost un anonim al răbdării, muncă, repetiție, oase învățate pe de rost. Nu cerea aplauze, le provoca.
Nu e zi în care Bănia să nu-și aducă aminte cum suna orașul când el atingea mingea. Nu e copil care să nu fi auzit, măcar o dată, numele lui în loja miturilor: Dobrin, Hagi, Balaci, fiecare altfel, toți la fel de obligatorii. Ilie a fost puntea dintre fantezie și disciplină, dintre talent și legea victoriei. Când ridica din umeri, adversarul înțelegea: „Nu te las să respiri”.
Azi nu-l jelim. Îl ținem minte. Îl punem iar pe linia de mijloc și-i dăm pasa scurtă, aceea din copilărie, ca să pornească odată drumul. Și el pornește. Întotdeauna pornește.
Ce rămâne, ca dovadă
- 347 de meciuri în Divizia A / 84 de goluri – în tricoul Universității Craiova, al FC Olt și al Dinamo (1973–1988).
- 35 de partide în Cupa României / 13 goluri marcate.
- 38 de meciuri în cupele europene / 7 goluri – inclusiv în drumul Craiovei către semifinala Cupei UEFA 1983.
- 65 de selecții la Echipa Națională (1974–1986) / 8 goluri.
Sunt cifre, dar în spatele lor e o țară care a învățat, preț de o generație, să se țină dreaptă.
Fără doliu în exces, cu respect
Azi, Craiova nu-și mușcă buzele. Le ciupește de emoție și spune: „Mulțumim”. Nu pentru un trecut idealizat, ci pentru un standard. Ilie a lăsat în urma lui o întrebare: cât de sus îți pui ștacheta când nimeni nu te vede? De acolo încep campionii. Nu în lojă, nu în știrile de seară, nu în discursuri, ci în fiecare zi, în antrenamentele fără martori, cu gazonul care n-are nici Instagram, nici scuza ploii.
Când privim astăzi la jocul nostru, cu supărările lui, cu rătăcirile lui, numele lui Balaci ar trebui să fie o oglindă, stai drept, condu-ți mingea, nu trișa. Cine nu-l înțelege pe Ilie, nu înțelege Oltenia. Cine nu înțelege Oltenia, nu știe românește în fotbal.
Epitaf fără piatră
„De la 8 la infinit.” Nu e slogan, e adevăr. Acolo l-am lăsat, acolo îl găsim, în curajul de a cere mingea când cântarul meciului minte, în bucuria de a risca, în eleganța de a câștiga fără zgomot.
Să plângem dacă vrem. Dar apoi să ridicăm capul, să strângem din dinți și să reînvățăm pasele scurte. Așa se ține vie o moștenire.
În Oltenia, vântul încă bate în direcția lui. Și, când se lasă seara peste stadion, se aude, ca un refren vechi: „Ilie Balaci, prezent!”
