Sunt pe străzile din Buenos Aires, la doi pași de faimosul La Bombonera, care stă să fiarbă înaintea marelui Superclásico cu River Plate. Privesc oamenii, copiii și picturile murale din cartierul La Boca, locul unde fiecare perete respiră Maradona, locul unde Diego e sfânt, erou, copil etern al cartierului.
Într-o cafenea mică, încă amețit de diferență de fus orar și zborul de peste 13 ore, la masa de lângă mine, patru oameni cam de-o vârstă cu mine, iar doi dintre ei le povestesc celorlalți doi, într-o engleză cu un puternic accent spanish-argentinian, cu ochii plini de lumină, despre prima perioadă a lui Diego la Boca, era în ’81–’82, și despre cum lumea se oprea atunci din mers.
Și, brusc, în mintea mea, Buenos Aires s-a topit în Hunedoara. În locul zgomotului de tango și al vocilor spanish-argentiniene, am auzit clinchetul porților de la stadionul vechi, mirosul ierbii ude și vocea lui Nea Victor „Burebista” Oncu strigând: „Hai, măi băiete, poți mai mult!”
Mi-au apărut în minte ca un flash Gabor, Klein, Andone, Petcu, dar și cei mai aproape de vârsta mea, Hanganu, Lobonț sau Nelu “Fasole” Mitrică, dar mai presus de toți, Nea Victor.
Într-o clipă, între Maradona și magia Buenos Airesului, nu știu cum și de ce, mi-au apărut Nea Victor și Cupa, simbolurile unei iubiri care nu a avut nevoie de faimă ca să devină eternă.
Aici, la doi pași de templul lui Boca, am înțeles din nou, Corvinul e mai mult decât o echipă. E rădăcină, familie, o inimă care bate de zeci de ani și n-a obosit niciodată.
Nea Victor – omul cu amandina și privirea care nu greșea
Am crescut într-o lume în care nu aveam prea multe. De multe ori, poate nici ce mânca. Veneam la antrenamente de multe ori flămânzi, cu tenișii chinezești rupți în talpă, dar cu visul întreg. Nea Victor știa. Știa cine n-a mâncat, cine se rupea de foame, cine ascundea rușinea într-o tăcere vinovată. Și avea grijă ca nimeni să nu se simtă prost.
Printre exerciții și alergări, scotea din geantă câte o amandină. „Hai, băieți, să ne îndulcim puțin!” spunea, și ne luminam toți. Era felul lui simplu de a ne învăța că fotbalul se joacă mai întâi cu inima.
Unii îi ziceau „Moțul”, alții „Burebista”, dar pentru mine a fost și va rămâne „Nea Victor”.
Cu zâmbetul lui blând și severitatea din privire, nu trebuia să ridice vocea. O privire era suficientă. Și, înainte de fiecare meci, ne repeta:
„Orice echipă poate învinge Corvinul, dar nu oricine poate doborî Corvinul.”
Era o lecție de viață, nu doar de fotbal.
Cupa care a reaprins dragostea copilăriei și inima Hunedoarei
Apoi am avut un flash cu momentul cupei și toți anii până la acel moment. Anii s-au scurs, dar credința nu s-a stins. Apoi, în mai 2024, s-a întâmplat miracolul.
Corvinul a câștigat Cupa României, într-o finală care a părut mai mult un vis decât un meci.
A fost seara în care un oraș întreg a redevenit viu.
Golul lui Herghelegiu, din lovitură liberă, a fost un tablou, o poezie desenată cu șiretul, o execuție care ar fi făcut liniște și la Buenos Aires.
Pe margine, Max, sufletul acestei generații, trăia fiecare secundă cu inima la vedere. A fost catalizatorul renașterii, omul care a reușit să facă dintr-un grup de băieți o familie adevărată, exact așa cum făcea odinioară Nea Victor.
Corvinul – familia care nu moare
Cum Corvinul anilor ’80 a fost familia genrației mele, la fel e acum echipa lui Maxim, Neacșa, Pîrvulescu, Bradu – familia copiilor de azi. Ei duc mai departe flacăra aprinsă în mine Nea Victor, de Klein, Gabor, Văetuș, Ioniță, Petcu și toti ceilalți.
Aici, la doi pași de La Bombonera, printre cântece și steaguri galben-albastre, am înțeles ceva simplu și definitiv: Dragostea nu se negociază, iar iubirea adevărată nu se cumpără, nu se compară și nu se explică.
Și chiar dacă sunt în templul lui Diego Armando Maradona, un lucru rămâne cert – Boca, te iubesc, dar Corvinul… Corvinul e altceva, ceva ce tu Boca, nu-mi poți oferii niciodată.
Îmi pare rău, Diego. Ai fost imens. Ai purtat o lume întreagă pe umeri, ai ridicat milioane de oameni în picioare, dar, și de data asta, Romică a ieșit învingător.
Pentru că iubirea nu se măsoară în trofee, ci în cât din tine rămâne în inimile celor pe care i-ai atins.
Și acolo, în inima mea, Corvinul va rămâne pe veci ca o cicatrice frumoasă, una care nu doare, ci pulsează viață.
Dale Boca! Te iubesc Corvinu’!
