Există destine care nu pot fi citite fără un nod în gât. Destine care nu pot fi povestite la rece, pentru că au fost trăite cu sânge, cu lacrimi și cu o inimă prea mare pentru regulile lumii. Adrian Mutu este un astfel de destin, iar ziua lui de naștere nu este doar o bornă în calendar, ci un moment de aducere aminte pentru unul dintre cele mai fragile și mai spectaculoase daruri pe care le-a avut fotbalul românesc.
Adrian Mutu nu a fost făcut să fie banal. A fost făcut să fie fenomen. Și nu o spunem noi, cei de acasă, cu nostalgia specific românească. O spun cei care au intrat cu el pe teren, cei care l-au privit în ochi în vestiarele Italiei, Angliei sau României și au știut, instant, că au în față ceva rar.
În cartea sa, spusă cu onestitate și empatie de Cătălin Oprișan, Mutu se dezbracă de armuri. Nu pozează în erou, nu caută alibiuri. Povestește cum talentul poate fi o binecuvântare care apasă mai tare decât o povară. Cum, uneori, Dumnezeu îți dă prea mult și nu te învață și cum să duci acel „prea mult”.
Filmul Il Fenomeno adaugă imagine peste emoție. Chipul lui Mutu, cu ochii aceia mereu neliniștiți, spune mai mult decât o mie de comunicate. Iar vocile celor mari, ale celor care nu vorbesc ușor, vin ca o validare definitivă.
Gianluigi Buffon spune, că Mutu era „genul de jucător care putea decide un meci dintr-o atingere” și că, în Italia, foarte puțini străini aveau acel respect instant pe care îl impunea românul. Francesco Totti vorbește despre el ca despre „un talent pur, unul dintre acei jucători cu care vrei să joci mereu, pentru că știi că poate inventa ceva ce nu se antrenează”, iar Gabriel Batistuta, simbolul Fiorentinei, mărturisește cu o sinceritate dezarmantă că Mutu a fost „un artist al golului”, un jucător care făcea lucruri pe care nu le puteai explica, doar le puteai aplauda.
La Florența, Adrian Mutu nu a fost doar un fotbalist. A fost o rană deschisă care a vindecat un oraș. După Calciopoli, după prăbușire, Fiorentina avea nevoie de cineva care să creadă din nou în frumusețe. Mutu a fost acel om. Golurile lui nu au fost simple reușite. Au fost promisiuni. Au fost strigăte de viață.
Și totuși, povestea lui nu este una dulceagă. În carte, Mutu recunoaște singur că a fost, uneori, propriul său adversar. Că singurătatea succesului l-a prins nepregătit. Că nu a știut mereu să ceară ajutor. Sunt pagini care dor, pentru că sunt adevărate. Pagini în care înțelegi cât de subțire este linia dintre geniu și prăbușire.
Dar poate tocmai de aceea Adrian Mutu este atât de iubit. Pentru că nu a fost o statuie. A fost un om. Un copil din Călinești care a ajuns să fie strigat „Il Fenomeno” pe stadioanele Italiei. Un român care a purtat pe umeri speranțele unei generații și care, chiar și când a căzut, nu a mințit.
Când ne amintim de Mutu, nu ne vin în minte doar golurile. Ne vin în minte lacrimile de după ratarea penalty-ului cu Italia. Privirea pierdută, durerea mută. Ne vine în minte acel „ce-ar fi fost dacă…”. Dar, poate, tocmai aici este frumusețea. Pentru că viața lui Mutu nu a fost despre perfecțiune, ci despre adevăr.
De ziua lui, Adrian Mutu merită mai mult decât aplauze. Merită recunoștință. Pentru talentul uriaș. Pentru curajul de a se arăta așa cum este. Pentru faptul că ne-a făcut să simțim, să suferim, să visăm.
La mulți ani, Adrian Mutu, Il Fenomeno!
Ai fost, ești și vei rămâne una dintre cele mai emoționante povești ale fotbalului românesc. Un talent care ne-a rupt inima, dar care ne-a făcut să credem.
