Lumea nu e moartă. E doar prost îngropată, acoperită cu straturi de divertisment, slogane și reflexe de autoapărare. Dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă, nu te uita la vitrine, uită-te la maxilarul celor puternici. Acolo unde bruxismul strânge voința de putere, se vede adevărul, distrugere, cruzime, instinct de pradă.
L-au întrebat pe Eric Cantona cum vede lumea. A răspuns cu replica din Apocalypse Now, „Îmi place mirosul de napalm dimineața”. Nu ca glumă, ci ca avertisment. Lumea arde, iar noi ne prefacem că suntem doar spectatori, cu căștile pe urechi și playlistul potrivit. Cantona a rostit fraza la Wembley, într-un concert caritabil pentru poporul palestinian, și a indicat direct spre instituțiile care preferă neutralitatea confortabilă a celor de la UEFA și FIFA, acuzate că nu suspendă Israelul din competițiile internaționale.
Mesajul lui a fost simplu și incomod. Fotbalul nu este doar sport. Este cultură, politică, influență, putere blândă, iar când puterea blândă se preface că nu vede, devine complice prin tăcere. Cantona a adăugat și ceea ce doare cel mai tare în jocul acesta, fanii sunt ultimii care mai pot schimba ceva. Nu prin lozinci, ci prin presiune reală, prin refuzul de a accepta ca normal ceea ce e inacceptabil.
Trăim de mult în ipocrizia occidentală, în colonialisme lustruite și în războaie botezate „umanitare”. Dar astăzi pare că s-a trecut un prag și nu mai suntem conduși doar de minciuni, ci de o minciună ridicată la rang de sistem. Când cruzimea nu mai e ascunsă, ci transformată în spectacol, nu mai vorbim despre derapaje, ci despre un model. Un spațiu public în care imoralitatea devine monedă forte, iar cinismul este vândut ca „realism” superior celor care cer dreptate. Nu se mai negociază adevărul, se negociază doar cât de repede te obișnuiești.
Îmi vine în minte dorința lui Luis Buñuel, să iasă din mormânt o dată la douăzeci de ani, să cumpere ziarul, să bea o cafea și să vadă lumea, apoi să se întoarcă în somnul etern. Dacă aș putea, i-aș spune să nu se obosească. Nu pentru că faptele dispar, ci pentru că ritmul cu care ne-am antrenat să le îngropăm a devenit amețitor. Trăim într-o epocă de interpretări, iar istoria nu anunță când schimbă viteza.
Cantona a vorbit despre copii. Despre copiii care ajung „mărunțișul” lumii, monede pierdute prin buzunare și canapele, până când se transformă în fier vechi moral. Copiii din Gaza. Iar în mintea mea se aprinde imaginea lui Kim Phuc, fetița napalmului din Vietnam, alergând arsă pe un drum, cu pielea sfâșiată de foc. Napalmul n-a reușit s-o omoare. A trăit, dar fotografia a rămas ca verdict pentru orice epocă ce se crede civilizată.
Ura, astăzi, e bine finanțată. E pusă la punct ca un business, susținută de state pe care încă le numim „avansate”, de parcă tehnologia ar spăla sângele. Ei mișcă biluța. Acum o vezi, acum nu o mai vezi. Îți distrag privirea, îți vând altă știre, alt scandal, alt trend, până când tragedia devine decor.
Și totuși, tocmai aici e miza. Să nu accepți rolul spectatorului. Să înțelegi că faci parte din ceva mai mare decât micul tău confort. Să nu te lași anesteziat. Pentru că, într-o lume care arde, neutralitatea nu e o poziție. E o alegere. Iar când miroase a napalm dimineața, primul pas spre schimbare este să nu te prefaci că nu simți.
