Marocul ajunge din nou la marginea unui moment pe care îl așteaptă de o jumătate de secol. Finala Cupei Africii pe Națiuni, programată la Rabat, contra Senegalului, nu este doar un meci pentru un trofeu. Este o întoarcere la o rană veche, dar și la o amintire luminoasă, singurul titlu continental din palmares, cel din 1976, câștigat într-un format aparte și semnat de un nume care leagă Marocul de România mai puternic decât își amintește, uneori, chiar fotbalul nostru.
În 1976, Marocul a devenit campion al Africii sub comanda lui Virgil Mărdărescu, antrenor român adus să dea structură, disciplină și identitate unui lot care avea nevoie de o direcție clară. CAF consemnează explicit gloria din Ethiopia 1976 și faptul că Mărdărescu a fost antrenorul care a construit acel triumf.
1976, titlul fără o finală clasică, dar cu o finală în fiecare meci
Ediția din 1976 nu s-a decis printr-un ultim act în sensul clasic, ci printr-o grupă finală cu patru echipe, în care fiecare pas greșit te costa trofeul. Marocul a intrat în ultimul joc știind că un egal îi ajunge. Guinea a deschis scorul, iar Marocul a trăit acele minute care îți comprimă respirația și îți schimbă istoria. Ahmed Makrouh a egalat pe final, iar 1-1 a însemnat primul și singurul titlu AFCON al Marocului până astăzi.
Povestea are și un detaliu care pare scris de un romancier. În acel ultim meci decisiv, Guinea era antrenată de Petre Moldoveanu, un alt român, ceea ce a transformat, în mod aproape incredibil, finalul drumului spre titlu într-un duel de bancă tehnică românesc, purtat pe pământ african.
Virgil Mărdărescu nu a fost doar omul unei serii de rezultate. A fost arhitectul unei calificări și al unei campanii complete. A preluat naționala în 1974, a dus-o prin preliminarii și a ridicat trofeul în 1976, într-o epocă în care deplasările, terenurile și condițiile transformau fiecare meci într-o probă de caracter.
Acum, finala cu Senegal, șansa unui al doilea trofeu după 50 de ani
Finala de duminică, 18 ianuarie 2026, îi pune față în față pe Senegal și Maroc, pe terenul Prince Moulay Abdellah din Rabat. Pentru Senegal ar fi al doilea titlu, după cel din 2021. Pentru Maroc ar fi al doilea titlu după 1976, o ieșire dintr-o secetă de 50 de ani care apasă greu, mai ales când joci acasă.
Presa internațională notează clar tensiunea momentului și presiunea pe umerii gazdelor. Reuters vorbește despre rolul lui Brahim Díaz și despre faptul că Marocul știe cât de rară este o asemenea oportunitate, să joci finala acasă și să îți rescrii istoria.
Senegal vine cu greutate, experiență și cu o absență importantă, Kalidou Koulibaly fiind suspendat, la fel ca Habib Diarra. Marocul vine cu soliditate defensivă și cu sentimentul că turneul este construit pentru acel ultim pas.
Legătura cu România nu se termină în 1976, începe o altă poveste, fiul care a jucat cu Pelé
Istoria are un fel al ei de a lega destinele în linii pe care abia le vezi la prima citire. Virgil Mărdărescu a avut un fiu, Mircea Mărdărescu, cunoscut și ca Gil, care a avut un traseu aparte. A jucat la Politehnica Iași, a trecut prin fotbalul din Maroc la Wydad Casablanca, apoi a ajuns în Statele Unite și a îmbrăcat tricoul lui New York Cosmos în 1975, exact în perioada în care Pelé transforma proiectul într-un fenomen global.
Faptul că un român a ajuns coechipier cu Pelé este, în sine, o poveste care ar merita un film. Este și o continuare simbolică a aceleiași idei. Familia Mărdărescu a trăit fotbalul ca pe o hartă fără frontiere, România, Maroc, America, apoi, inevitabil, întoarcerea în memoria unui sport care uită prea repede.
De ce contează acum această poveste
Pentru Maroc, finala cu Senegal este un prag. Pentru România, este o amintire care ar trebui spusă mai des și mai corect. Un antrenor român a făcut Marocul campion al Africii, iar acel trofeu din 1976 rămâne singurul lor titlu până azi.
Dacă Marocul ridică acum al doilea trofeu, istoria se va scrie, inevitabil, în două capitole. Primul capitol va rămâne al lui Virgil Mărdărescu, românul care a pus ordine, a dat curaj și a făcut din Atlas Lions o echipă care știa să câștige când presiunea devenea insuportabilă. Al doilea capitol va aparține generației de azi, cu infrastructura, investițiile și ambiția unei țări care vrea să fie reper și gazdă pentru fotbalul mare.
Iar undeva, între aceste două capitole, rămâne o lecție simplă, pe care o recunoști doar când privești înapoi. Uneori, un singur om schimbă destinul unei naționale. Marocul știe asta din 1976. România ar trebui să își amintească mai des.
