Sunt seri în care scorul spune aproape tot. Și sunt seri în care scorul spune foarte puțin. UTA – Corvinul a fost despre altceva: despre ritm, zgomot, duel, căldură, tribune vii și două galerii care au demonstrat că fotbalul poate avea intensitate fără să alunece în ostilitate. Pentru câteva zeci de minute, Francisc Neuman a avut un aer boem, un aer de stadion sud-american. Nu prin imitație, ci prin energie. Prin felul în care oamenii au cântat. Prin felul în care jucătorii au simțit tribuna. Prin acel sentiment rar că meciul nu se joacă doar pe gazon.
Aradul a avut 30 de grade în aer. Dar temperatura reală a fost în peluză. Acolo unde suporterii UTA și Corvinului, comasați în același sector, au construit poate cea mai frumoasă imagine a serii.
Două galerii. Două cluburi. Două orașe cu identitate puternică și pentru o seară, același sector. Înainte de fluierul de start, Lidia Buble, hunedoreancă, a cântat imnul arădenilor. Un detaliu aparent mic, dar perfect pentru spiritul serii.
Apoi au venit cântecele. Și acolo a început meciul adevărat. Nu în minutul 1, ci cu câteva minute mai devreme. Cu oameni în picioare. Cu brațe ridicate. Cu echipele venind să salute același sector.
În sfârșit, fotbal cu puls
Poate că aceasta este vestea cea mai bună. Am văzut, în sfârșit, un meci care nu a părut împins de la spate. UTA și Corvinul au avut ritm. Au avut nerv. Au avut momente în care au atacat una peste alta. Au existat greșeli, evident. Au existat pase ratate, execuții imperfecte, dueluri câștigate mai mult prin forță decât prin finețe. Dar a existat viață.
Și uneori fotbalul are nevoie înainte de orice de viață. Corvinul a avut momente lungi de posesie și n-a arătat deloc ca o echipă venită să se apere. UTA a răspuns cu mai multă verticalitate, cu Papeau împins constant în duel, cu Roman și Coman încercând să dea profunzime.
Partida s-a dus de la o poartă la alta fără să devină haotică. Și aici apare meritul ambelor echipe. Au acceptat jocul. Nu s-au ascuns.
Corvinul începe să capete personalitate
La Hunedoara se construiește ceva interesant. Nu doar rezultate. Personalitate. Neacșa, Manolache, Ivancevic au avut o primă repriză foarte bună. Neacșa mai ales, a jucat cu inteligență, cu anticipație și cu un calm care nu se vede întotdeauna în statistică.
Corvinul a știut să suporte presiunea UTA-ei fără să intre în panică. A știut să țină mingea. A știut să iasă. A știut să răspundă. Pentru o echipă nou-promovată, asta valorează mult. Nu doar să supraviețuiești, ci să ai curajul de a juca.
UTA a arătat foame
De partea cealaltă, UTA a avut momente în care a împins clar jocul spre poarta adversă. Roman a avut o oportunitate uriașă în minutul 13. Coman a fost aproape înainte de pauză. Papeau a căutat mereu duelul. Roman a produs mingi bune. UTA nu a avut fluiditatea perfectă, dar a avut ceva esențial: foame.
A vrut să câștige. A vrut să împingă. A vrut să rupă echilibrul. Și publicul a simțit asta. Când o tribună simte că echipa încearcă, răspunde. La Arad, a răspuns.
István Kovács a înțeles meciul
Și trebuie spus clar. A fost un meci cu multe faulturi. Cu dueluri tari. Cu intrări la limită. Cu nerv. În asemenea partide, arbitrul poate fie să țină jocul în mână, fie să-l sufoce. István Kovács a ales bine. A lăsat contactul normal de joc. A intervenit când intensitatea risca să treacă linia. A vorbit cu jucătorii. A avertizat. A sancționat atunci când a fost nevoie. Papeau a mers de mai multe ori la limită, iar Kovács i-a transmis foarte clar unde se oprește toleranța. Benga a văzut galben pentru intrarea dură la Espinosa. Tzionis a primit un avertisment inutil după blocarea repunerii.
Arbitrul n-a încercat să devină personajul principal. Și poate tocmai de aceea merită apreciat. Într-un meci cu 20 faulturi doar în prima repriză, faptul că partida a rămas controlată spune ceva. Brigada a fost prezentă fără să acapareze scena. Exact cum trebuie.
Golul anulat și opt minute care au ținut stadionul suspendat
În minutul 68, Francisc Neuman a explodat. Roman a centrat perfect. Benga a atacat mingea cu capul. Gol. Pentru câteva clipe, stadionul a avut senzația eliberării. Apoi a intrat VAR-ul și timpul s-a oprit. Opt minute. O eternitate pentru cei din tribună. S-a analizat implicarea lui Hakim Abdallah în fază. În cele din urmă, golul a fost anulat. Poți discuta la nesfârșit despre cât de mult afectează asemenea verificări ritmul unui meci. Dar nu aici trebuie împinsă critica spre brigada de arbitri.
Procedura a fost urmată. Decizia a fost aplicată. Kovács a rămas calm. Fără teatru. Fără nervozitate. Fără să transforme momentul într-un spectacol personal.
Adevărata fotografie a serii nu vine din VAR
Vine din peluză. Acolo a fost imaginea. Acolo a fost povestea. UTA și Corvinul au demonstrat că două galerii pot împărți același sector și pot crea atmosferă fără ca rivalitatea sportivă să devină ură. Sigur că într-un stadion plin există întotdeauna o doză de tensiune. Este inevitabil. Emoția este parte din fotbal. Dar la Arad nu a existat motiv real de îngrijorare. A existat pasiune. A existat zgomot. A existat respect. Și acel tip de energie pe care îl vezi des în America de Sud, unde tribuna nu este decor. Este actor. În Argentina, galeria nu asistă la meci. Îl împinge. Îl provoacă. Îl respiră. La Arad, pentru o seară, s-a simțit ceva din asta.
Poate că despre asta trebuie să vorbim mai mult
Nu doar despre sistem. Nu doar despre xG. Nu doar despre cine a avut posesia mai mare. Nu doar despre faza verificată opt minute. Fotbalul este și despre oamenii care ies din casă pe 30 de grade și merg la stadion. Despre copilul care vede două galerii cântând. Despre omul care își pierde vocea. Despre jucătorul care simte că duelul lui ridică 6.000 de oameni în picioare. Despre un arbitru care înțelege că un meci viu trebuie controlat, nu omorât. Despre două echipe care acceptă să joace.
Chiar dacă Maxim spunea la sfârșitul partide: “parcă am avut o viteză în minus” partida a plăcut ochiului. UTA și Corvinul nu au oferit perfecțiune. Au oferit ceva mai rar: senzație. Și dacă fotbalul românesc vrea să crească, poate că are nevoie exact de mai multe asemenea seri.
Mai puține meciuri sterile. Mai puțină frică. Mai mult ritm. Mai multă tribună. Mai multă identitate. Mai mult fotbal fizic.
La Arad, pentru câteva ore, am avut toate acestea. Și poate tocmai de aceea, indiferent de scor, seara a avut ceva de ținut minte.
