MIȘA. PRIETENUL TATĂLUI MEU, EROUL MEU, OMUL CARE M-A ÎNVĂȚAT CE E MUNCA

În ziua în care ar fi împlinit 66 de ani, povestesc despre omul care m-a învățat ce înseamnă munca, prietenia și dragostea pentru Hunedoara.

Astăzi, 10 octombrie, ar fi fost ziua lui de naștere.

Și nu, nu vreau să o rostesc cu tristețe. Vreau să o spun ca pe o bucurie, ca pe un prilej de a-l simți din nou aproape, cu râsul lui puternic, cu stângul care zguduia gazonul, cu vorbele lui simple și drepte. Astăzi, la Hunedoara, dacă asculți bine, parcă tot orașul șoptește:

„La mulți ani, Mișa!”

Pentru că unii oameni nu mor niciodată, se transformă în amintiri care te țin în picioare.

Prima pereche de ghete — începutul unei vieți

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. A venit la noi acasă, cu geanta lui neagră, zâmbind, și mi-a pus în brațe prima mea pereche de ghete adevărate. Le-am mirosit ca pe ceva sfânt. Le-am ținut în brațe, am dormit cu ele lângă pat.

El a râs:

— „Mimi, vezi că le rupe în două săptămâni, dar lasă-l, că așa se învață fotbalul adevărat.”

Le-am rupt. Nu pentru că erau slabe, ci pentru că jucam până uitam de mine. Atunci am înțeles că bucuria e munca dusă până la capăt.

Țarcul și tenisul cu piciorul

În „țarc”, locul ăla legendar din stadion unde se năștea fotbalul adevărat, am jucat primul meu meci de tenis cu piciorul alături de Mișa.

Eram cu el, iar de partea cealaltă a fileului era Ilie Bardac (foarte tânăr) și Cojocaru, iar cum era de asteptat, am pierdut. Mișa a râs cu poftă, din aia sănătoasă, de om împăcat cu viața.

— „Așa se învață, măi, când pierzi râzând! Înseamnă că iubești jocul.”

De atunci, fiecare minge care sărea peste fileu era o lecție. Că nu contează dacă pierzi, ci cum pierzi. Cu fruntea sus, cu zâmbetul pe față și cu sufletul cald.

Chiuluri cu sens

De la școală am chiulit de zeci de ori doar ca să-l văd la antrenamente. Mă ascundeam după gard și-l priveam cum lovea mingea, cum se oprea, cum trăgea aer în piept. Mi se părea că nimic pe lume nu e mai frumos decât un om care muncește din iubire. Acolo, printre acele antrenamente, am înțeles ce voia să-mi spună mereu. „Copile, munca e 95% din succes. Talentul, restul de 5%” și n-am uitat-o niciodată.

Tosca — mesele cu cei mari

Când ajungeam la Tosca, mă simțeam ca într-un film. La masă erau Mișa, Ando, Romică, nea Florica Vaetuș, Dubi și tata. Eu, un copil, mă simțeam ca un prinț printre zei. Țineam paharul de suc cu ambele mâini, ca să nu tremur. Le ascultam vorbele, râsul, glumele. Mi se părea că în locul ăla s-a inventat fotbalul.

Mișa îmi spunea mereu:

— „Băi, dacă te temi de minge, ești pierdut. Să te temi doar să nu muncești destul.”

Și ridica paharul spre tata:

— „Mimi, vezi că ăsta al tău are cap, dar și încăpățânare. Lasă-l să-și caute drumul, fă-l să iubească mai mult fotbalul.”

Și avea dreptate.

„Tu nu-l vezi că iubește motoarele mai mult decât fotbalul?”

Scena asta o am imprimată în suflet. Eram la antrenamente, iar tata, cum era el, mă certa, mă împingea, îmi striga să trag mai tare, să alerg mai mult. Pentru mine, la acea vreme, fotbalul era jocul la care mergeam trist și de gura lui, pentru că mintea imi era la kartul de la casa pionierilor.

Mișa, cu zâmbetul lui cald, s-a apropiat și i-a spus:

— „Mimi, tu nu vezi mă că ăsta iubește motoarele mai mult decât fotbalul? Tu nu-l vezi că de tine nu ascultă cum ascultă de mine? Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el…”

Și din ziua aceea, Mișa a fost vocea mea. El mi-a vorbit despre fotbal, despre efort, despre greșeli. Nu m-a învățat doar să joc, ci să iubesc fotbalul. Dacă astăzi am dragostea asta nebună pentru Corvinul, el este vinovatul principal.

Când timpul s-a oprit

Când am aflat că Mișa a murit, n-am crezut. Am refuzat ideea. Am fugit din armată, direct din unitate, cu gândul să ajung la funeraliile lui. Am vrut să fiu acolo, să-i spun în tăcere „mulțumesc”. M-au prins în gara din Alba Iulia. Am făcut o săptămână de arest si tot ce pot spune azi e că a fost cea mai frumoasă pedeapsă din viața mea, dar si o viață întreagă plină de amintiri.

Lecțiile lui Mișa

Mi-a rămas vocea lui:

— „Nu există greșeli, doar repetiții insuficiente.”

Mi-a rămas zâmbetul, privirea calmă, gestul lui simplu. Mi-a rămas imaginea lui coborând spre stadion, cu geanta pe umăr și cu Hunedoara întreagă în spate. Mi-a rămas vocea lui la Tosca, râsul în țarc, geanta cu ghete, privirea când îmi vorbea de fotbal ca de o credință, nu ca de un sport.

Mi-a rămas și bucuria aceea mare de copil care știa că, undeva, pe terenul ăla, joacă omul care i-a schimbat viața.
Un om care, fără să știe, mi-a arătat ce înseamnă să fii corect, muncitor și curat.

Astăzi, de ziua lui, iar dacă ar fi fost aici, probabil ne-ar fi chemat la Tosca, ar fi ridicat paharul și ar fi spus, cu gluma lui obișnuită:

— „Băi, să nu vă plângeți, viața e frumoasă doar când transpiri.”

Așa că astăzi, nu plâng, ci zâmbesc pentru că îl simt viu, în fiecare băiat care trage la poartă pe stadionul care trebuia să-i poarte numele, în fiecare tată care își aduce copilul la antrenament, în fiecare hunedorean care rostește „Mișa” cu drag.

La mulți ani, Mișa!

Oriunde ești, știu sigur că zâmbești.

Epilog

Michael „Mișa” Klein a fost mai mult decât un fotbalist. A fost o stare de spirit, o lecție și o bucurie.

Pentru mine, a fost prietenul tatălui meu, idolul meu, omul care m-a învățat că munca și bunătatea pot să te facă nemuritor. Și, dam astăzi, de ziua lui, vreau doar să spun:

Mulțumesc, Mișa!

Pentru ghete, pentru râs, pentru vorbele care m-au crescut. Pentru că și datorită ție, știu că munca, iubirea și loialitatea sunt mai mari decât orice victorie.