Au fost 3 grade în aer și o febră de campionat în suflet. Miercurea Ciuc și CFR Cluj au oferit un 2–2 încărcat de dramatism, nerv și paradoxuri, într-o restanță care a spus mai mult despre starea fotbalului românesc decât o pot face zece conferințe la Casa Fotbalului.
Pe micuțul stadion, 1.988 de spectatori au umplut tribunele, iar meciul a fost precedat de un moment de reculegere impecabil ținut în memoria lui Flavius Domide, legenda Aradului. A fost clipa de noblețe care a contrastat perfect cu restul unei seri ce a amestecat emoția, greșeala și ironia.
Cronică de frig, pasiune și decizii care ard
Min. 17 – 0–1, Cordea.
O pasă fină, aproape picturală, a lui Louis Munteanu l-a lăsat pe Andrei Cordea cu poarta goală. Execuție curată, gol logic. Un început de manual pentru CFR.
Min. 34 – 1–1, Eppel.
Reacția ciucanilor a fost una de echipă care știe ce vrea. Paszka a trimis o lovitură liberă tăiată perfect, iar Eppel a reluat cu capul. Fanion ridicat, gol anulat, VAR intervine și restabilește normalitatea. Într-o seară dominată de erori umane, tehnologia a fost singura care a adus rațiune.
Min. 71 – 1–2, Slimani.
Abia intrat, Islam Slimani a făcut exact ceea ce un vârf autentic trebuie să facă: să apară acolo unde ceilalți obosesc. Lansat de Emerllahu, l-a învins pe Pap și a readus CFR-ul în avantaj.
Min. 86 – momentul care a închis discuția înainte s-o deschidă.
Otto Hindrich iese din poartă și prinde mingea, dar nu o mai poate ține. Cade peste Eppel, aflat în duel cu Camora. Găman fluieră instantaneu, considerând că Eppel l-ar fi faultat pe portar. Realitatea, însă, arată invers: Hindrich e cel care se prăbușește peste adversar.
Mingea ajunge la Hegedűs, care marchează în poarta goală. Golul nu mai poate fi validat, pentru că fluierul – grăbit, nejustificat – a „tăiat” faza din rădăcină.
VAR rămâne spectator: nu mai poate interveni, fiindcă totul s-a oprit înainte de finalizare. Inclusiv comentatorii au fost perplecși, unii spunând ceea ce toți gândeau, că fotbalul a fost întrerupt de teamă.
Min. 90+9 – 2–2, Paszka (penalty).
Și pentru ca scenariul să capete contur de farsă elegantă, a venit și penalty-ul, un „fault” pe care doar în campionatul românesc îl poți vedea.
Contact minim, o atingere ușoară transformată într-un moment decisiv. O fază ridicolă, din acelea care te fac să te întrebi dacă nu cumva ai pierdut două ore din viață urmărind un fotbal care încă se teme să crească.
Paszka, însă, a executat impecabil: o „Panenka” superbă, curajoasă, fină – un gest care a meritat toate aplauzele. Ironia supremă a fost că tocmai un procedeu de mare rafinament a salvat o decizie de o superficialitate revoltătoare.
Slimani – luciditatea printre aburi
După meci, Islam Slimani a vorbit ca un om care știe că fotbalul nu se termină la fluierul final:
„În opinia mea, nu a fost penalty. Sunt fericit pentru golul marcat, dar nu sunt fericit pentru rezultat. Îmi doresc să rămân în fotbalul românesc cât mai mult și îl admir pe Biliboc, care a are o carieră frumoasă înainte.”
Discursul său, demn și limpede, a contrastat cu zarva din jurul său. Într-un campionat unde scuzele sunt adesea mai rapide decât sprinturile, declarația sa a fost un gest de caracter.
Arbitrii, fluierul și teama de joc
Seara de la Miercurea Ciuc a reconfirmat o boală cronică a fotbalului românesc: frica de jocul adevărat.
Arbitrii noștri nu mai lasă duelurile să trăiască, fluieră la orice mică atingere, fragmentează ritmul, iar spectacolul moare sub pretextul „protejării jucătorilor”.
În Europa, astfel de faze trec mai departe, pentru că acolo bărbații joacă, iar arbitrii arbitrează. La noi, arbitrii interpretează.
Diplomatic spus: e greu să crești un fotbal când îl ții în brațe ca pe un copil de porțelan.
Concluzia unei seri cu parfum de adevăr
CFR a condus, a controlat, dar s-a pierdut printre decizii. Miercurea Ciuc a egalat din curaj, iar arbitrajul a decis restul, oferindu-ne un final mai potrivit unui scenariu de comedie amară decât unei restanțe de SuperLigă.
E greu să nu remarci contrastul: Paszka, cu eleganța lui, a îmblânzit ridicolul. Slimani, cu onestitatea lui, a salvat demnitatea serii, iar noi, cei care privim, rămânem cu senzația că fotbalul românesc continuă să-și sape propriul labirint – condus de oameni care se tem mai mult de adevăr decât de greșeală.
Pentru că, până la urmă, nu mingea e problema, ci direcția. Și poate că într-o seară ca asta, sub frigul Harghitei și lumina slabă a refletoarelor, ar trebui să ne întrebăm cu toții – cine mai conduce, de fapt, fotbalul românesc și încotro îl duce?
