România, între arțar și chipul speranței

A fost odată, într-o seară de septembrie, un stadion plin care aștepta bucurie și a primit amar. Arena Națională a suspinat, nu pentru că n-ar fi știut cântecul învinsului, ci pentru că și-l amintește prea des. România a pierdut în fața Canadei, 0-3, într-un amical care a arătat, crud și neiertător, că fotbalul nostru seamănă cu un tablou în care culorile s-au amestecat până la cenușiu.

Și totuși, dincolo de scor, dincolo de erorile lui Moldovan ori de ocaziile ratate, adevărata înfrângere nu e pe tabelă, ci în privirea jucătorului român care se teme să creadă. Căci dacă adversarul canadian a intrat pe teren cu pasul marelui constructor de drumuri, noi am pășit ca niște ucenici stingheriți, care au uitat ce înseamnă bucuria de a juca, bucuria de a crede.

Mircea Lucescu, bătrânul dascăl al acestei generații, a privit de pe bancă nu cu furia antrenorului care ceartă, ci cu melancolia omului care știe că timpul nu așteaptă. Și când a vorbit despre Chipciu, chemat de urgență, despre promptitudinea cu care a răspuns veteranul, a rostit: „De astfel de jucători avem nevoie”. O frază care sună ca o sentință. Pentru că dincolo de talent, dincolo de pase și scheme, naționala României are nevoie de caractere.

Am jucat împotriva Canadei pentru prima oară. O țară tânără fotbalistic, dar cu nume mari: David, Sigur, Ahmed. O echipă care știe să atace simplu și să înscrie pragmatic. Aici e diferența: noi încă desenăm arabescuri pe lângă poartă, ei dau cu dalta în piatră și găsesc golul.

Urmează Cipru. O insulă mică, dar o piatră mare pe drumul nostru spre barajul Mondialului. Și aici, în meciul acesta aparent mărunt, se decide dacă România mai visează. Nu ne vom califica doar cu scheme, ci cu suflet. Trebuie să înțelegem că fotbalul nu e doar tehnică, ci și poezie, nu doar cifre, ci și credință.

Ioan Chirilă ar fi spus, poate, că „fotbalul e mingea care plânge când nu e iubită”. Iar aseară, mingea noastră a plâns, dar mai are timp să râdă, dacă jucătorii vor învăța să creadă.

Așadar, nu scorul cu Canada va rămâne scris în istorie, ci reacția pe care o vom avea în Cipru. Vom fi echipa care a învățat din înfrângere sau vom rămâne doar povestea unei generații care a ratat șansa?

Răspunsul îl vom afla curând. Dar până atunci, suporterii așteaptă nu doar o calificare, ci și renașterea unui spirit. Căci România nu are voie să fie doar un nume în grupa H, ci trebuie să fie vocea care răsună peste insula Ciprului, vocea care spune: „Suntem aici și vrem să fim mari din nou.”