EDITORIAL SPORTPULSE | Poli Timișoara a învins Unirea Slobozia cu 1-0. O victorie la limită, ar spune clasamentul. Trei puncte, ar spune matematica. Dar fotbalul n-a fost niciodată numai matematică. La Timișoara, un gol venit în minutul 88 a purtat un nume care parcă obligă memoria să deschidă sertarele, Rotariu. Și atunci, pentru câteva clipe, prezentul s-a întâlnit cu trecutul, iar un oraș care a cunoscut Europa și marile seri de fotbal a avut din nou un motiv să creadă.
Sunt nume care apar pe foaia de joc și atât și mai sunt nume care, într-un anumit oraș, au ecou. Rotariu, la Timișoara, face parte din a doua categorie. Când Iosif Rotariu a trimis mingea în poarta Unirii Slobozia, în minutul 88, pentru victoria cu 1-0, inevitabil gândul a fugit spre celălalt Iosif Rotariu. Spre marele „Roti”. Spre fotbalistul crescut pe malurile Begăi, plecat de la Poli spre o carieră care avea să-l ducă până aproape de vârful fotbalului european. Nu a fost unul dintre campionii de la Sevilla din 1986 (avea să ajungă la Steaua ulterior), dar a făcut parte din extraordinara generație care a continuat aventura europeană, a câștigat Supercupa Europei și a ajuns, în 1989, într-o nouă finală a Cupei Campionilor Europeni și poate mai important pentru Timișoara, înainte de toate acestea fusese al ei. Al lui Poli.
Un gol și un nume care trezesc amintiri
Sâmbătă, nu istoria a marcat. A marcat un fotbalist al prezentului și trebuie să avem grijă să nu punem pe umerii lui povara unui nume celebru doar pentru frumusețea unei povești. Dar fotbalului îi plac coincidențele. Uneori chiar trăiește din ele. Minutul 88. Poli – Unirea Slobozia 0-0. Un meci greu, împotriva unei formații venite din Superliga, părea că se îndreaptă către o remiză. Apoi a venit golul. Iosif Rotariu. 1-0. Atât. Dar tribunele au spus restul. Pentru că la Timișoara un 1-0 nu este întotdeauna numai un 1-0.
Poli are ceva ce nu se cumpără
Cu tot respectul pentru fiecare echipă din Liga 2 (și trebuie spus apăsat, pentru că fiecare club are propria istorie, propriii oameni și propriile sacrificii), Poli aduce în această competiție ceva aparte. O dragoste aproape încăpățânată. Poți cumpăra un atacant. Poți schimba un antrenor. Poți construi un lot. Poți mări un buget. Dar nu poți cumpăra generații de oameni care știu de mici ce înseamnă violetul. Nu poți inventa peste noapte memoria unui oraș. Și nu poți fabrica devotamentul celor care au continuat să vină după ce reflectoarele fotbalului mare s-au stins. Aici este, probabil, cea mai mare victorie a lui Poli. Oamenii au rămas. Când era simplu să iubească Poli, au fost acolo. Când a devenit greu, au rămas tot acolo.
Nu-i promiteți Timișoarei promovarea. Dați-i voie să viseze
După victoria cu Slobozia ar fi foarte simplu să scriem despre promovare. Să desenăm clasamente. Să calculăm puncte. Să anunțăm întoarcerea. Ar fi însă nedrept. Față de Poli și față de adversarele sale. Liga 2 este lungă și complicată. Vor veni deplasări grele, egaluri care vor durea și probabil înfrângeri care vor provoca întrebări.
Poli nu are nevoie astăzi de promisiuni. Are nevoie de continuitate. De liniște. De muncă și de încă o victorie. Apoi încă una. Restul îl va hotărî primăvara. Dar nimeni nu-i poate cere Timișoarei să nu viseze. A așteptat prea mult pentru asta.
Liga 2 și-a scris poveștile peste tot
Și tocmai pentru că respectăm competiția, trebuie să privim și spre ceilalți. Etapa de sâmbătă a avut propriile povești.
FC Bihor – ASA Târgu Mureș 1-1.
Cetatea Suceava – CSM Satu Mare 2-0.
CS Dinamo – Metalul Buzău 0-1.
CSC Dumbrăvița – Popești Leordeni 1-1.
CSM Reșița – Ștefănești 2-0.
Gloria Bistrița – Concordia Chiajna 1-2.
Metaloglobus – CSC Șelimbăr 3-1.
Poli Timișoara – Unirea Slobozia 1-0.
CS Afumați – Chindia Târgoviște 0-3.
Fiecare rezultat înseamnă bucuria unora și dezamăgirea altora. Asta este frumusețea campionatului. Dar etapa încă nu și-a spus ultimul cuvânt.
Astăzi intră în scenă un alt nume greu: Steaua
Duminică dimineață, de la ora 11:00, Liga 2 mai ridică o dată cortina. FC Bacău – Steaua București.
Și iată cum, după Timișoara, competiția mai scoate din albumul fotbalului românesc un nume cu rezonanță. Steaua. Un nume legat inevitabil de cea mai mare performanță realizată vreodată de un club românesc: Cupa Campionilor Europeni câștigată în 1986, după acea noapte irepetabilă de la Sevilla.
Astăzi realitatea este alta. Este Liga 2. Este Bacău. Este ora 11:00. Dar poate tocmai aici se ascunde una dintre frumusețile acestei competiții.
Poli Timișoara. Steaua. Bihor. Reșița. Târgu Mureș. Bacău. Nume care poartă după ele bucăți din istoria fotbalului nostru și care încearcă, fiecare în felul său, să scrie prezentul.
Și totuși, povestea acestei etape rămâne violetă
Poate peste câteva luni acel 1-0 cu Unirea Slobozia va părea doar un rezultat pierdut printre alte zeci. Sau poate nu. Poate ne vom întoarce la el. La minutul 88. La un corner. La o minge ajunsă în fața porții. Și la un nume. Rotariu. Fotbalul are memoria lui ciudată. Leagă generații fără să le întrebe. Îți aduce trecutul în prezent printr-un cântec din tribună, printr-un tricou vechi sau, uneori, printr-un nume înscris pe tabela marcatorilor.
Timișoara știe toate acestea. A văzut fotbal mare. A văzut Europa. A văzut tribune pline. Apoi a văzut și cât de repede se poate pierde aproape totul. Aproape. Pentru că un lucru nu s-a pierdut. Oamenii.
Cei care continuă să vină. Cei care poartă violet. Cei care încă vorbesc despre Poli la timpul prezent și refuză să o transforme într-o amintire. De aceea, victoria de sâmbătă valorează oficial trei puncte. Niciunul în plus. Dar există lucruri pe care clasamentul nu știe să le numere. Poli Timișoara – Unirea Slobozia 1-0. Un gol în minutul 88. Un nume care trezește amintiri. Și un oraș întreg căruia fotbalul îi șoptește din nou, foarte încet: mai crede puțin.
