Rareori, poate niciodată, Argentina fotbalistică nu a dedicat o zi întreagă unuia dintre idolii săi așa cum a făcut-o pentru Lionel Messi. Monumentalul s-a transformat pentru o zi într-un loc de pelerinaj, iar zeci de mii de oameni au venit nu pentru a cere încă o victorie, încă un gol sau încă un trofeu. Au venit, pur și simplu, să spună „mulțumesc”.
Dacă 6 octombrie este în calendarul catolic ziua Sfântului Bruno de Köln, fotbalul argentinian și-a permis propria sărbătoare, Ziua Sfântului Lionel Messi.
Patronul unei pasiuni îmbrăcate în alb și bleu. De dimineață, străzile din jurul Monumentalului au început să se umple. Suporteri veniți din Buenos Aires și din toate colțurile Argentinei s-au îndreptat spre stadion pentru ultima întâlnire cu omul care, timp de peste două decenii, a purtat speranțele unei țări. De această dată însă, sentimentul dominant nu a mai fost tensiunea atât de familiară marilor meciuri. A fost recunoștința.
Bucurie, nostalgie și puțină teamă
Pentru unii, recunoștința s-a amestecat cu bucuria de a mai putea trăi încă o dată, pentru ultima oară, o seară cu Messi în tricoul Argentinei. Pentru alții, cu nostalgia. Pentru că imaginea lui cu numărul 10 și culorile „Albiceleste” aparține de acum trecutului.
Iar pentru mulți există inevitabil și o urmă de neliniște. Odată cu Messi se încheie cea mai strălucitoare și mai triumfătoare perioadă din istoria recentă a naționalei Argentinei. Ce urmează, nimeni nu poate ști. Și mai ales nimeni nu știe dacă fotbalul va mai dărui vreodată un asemenea jucător.
De la Maradona la Messi
Din acest punct de vedere, argentinienii au fost extraordinar de norocoși. După Diego Armando Maradona, părea că fotbalul oferise deja tot ceea ce putea oferi unei singure țări. Când Maradona s-a retras, în 1997, ideea apariției unui succesor părea aproape imposibilă.
Au trecut doar opt ani. Apoi a apărut un puști din Rosario. Lionel Messi. Și, treptat, a acceptat povara de a veni după Diego. Nu pentru a deveni Maradona, ci pentru a-și construi propria poveste.
Puține națiuni au avut un asemenea privilegiu. Brazilia, de exemplu, a produs după Pelé fotbaliști uriași (Zico, Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho, Kaká sau Neymar), dar continuă să caute figura care să poată ocupa în imaginarul colectiv locul celui considerat simbolul suprem al fotbalului brazilian. Argentina a avut doi asemenea oameni aproape unul după celălalt.
Pleacă având toate visele împlinite
Messi intră acum definitiv în istoria țării sale cu aproape toate visele transformate în realitate. Și nu doar pe ale sale. A împlinit și visul unor generații întregi de argentinieni care nu știau ce înseamnă să-și vadă țara campioană mondială.
Copiii care nu trăiseră Mexic 1986 au avut Qatar 2022. Au avut Copa América. Au avut Finalissima. Au avut nopțile în care un om de 1,70 metri făcea ca o țară întreagă să creadă că orice este posibil.
De aceea, Ziua Sfântului Messi a fost mai mult decât omagiul adus unui fotbalist excepțional. A fost modul unei țări de a-i mulțumi unui om care i-a oferit o cantitate aproape imposibil de măsurat de fericire.
Pentru goluri. Pentru trofee. Pentru driblinguri. Pentru nopțile nedormite și diminețile în care Argentina se trezea campioană. Dar mai ales pentru emoții.
Messi pleacă de la națională cu toate visele împlinite. Iar Argentina rămâne cu privilegiul rar de a putea spune că, după ce l-a avut pe Maradona, fotbalul i-a mai dăruit încă o dată imposibilul.
