Sportul nu înseamnă doar rezultatul de aseară și meciul care începe peste câteva ore. Înseamnă și oamenii care ne-au făcut să ne bucurăm, să sperăm și să ținem minte. În fiecare zi, SportPulse caută câteva dintre aceste povești. Iar pe 20 septembrie avem un recordman care își sărbătorește aniversarea alergând pentru România, un medaliat olimpic la box, o vicecampioană mondială la gimnastică și amintirea unui gazetar care și-a început drumul scriind despre sport.
Nicolae Soare, 35 de ani. Ziua de naștere, pe traseul unui Campionat Mondial
Există multe feluri în care îți poți sărbători ziua de naștere. Nicolae Alexandru Soare a ales să alerge 21,1 kilometri cu România pe piept. Născut pe 20 septembrie 1991, la Buzău, atletul român împlinește duminică 35 de ani chiar în ziua în care este programată proba de semimaraton a Campionatelor Mondiale de alergare pe șosea de la Copenhaga.
Este o aniversare cu număr de concurs prins la piept. Și una care vine într-un moment special al carierei sale. Pe 12 octombrie 2025, la București, Soare a terminat maratonul în 2 ore, 11 minute și 58 de secunde. World Athletics și documentele oficiale ale Federației Române de Atletism înregistrează performanța drept record național al României.
În palmares mai are participarea la Jocurile Olimpice de la Rio 2016, două medalii de argint la 10.000 m la Universiadele din 2015 și 2017 și nu mai puțin de 24 de titluri naționale consemnate în profilul World Athletics. Duminică însă, statisticile rămân pentru câteva ore în urmă.
35 de ani. 21,1 kilometri. Un Campionat Mondial.La mulți ani și… cursă bună, Nicolae Soare!
Victor Zilberman, 79 de ani. De la copilul care voia să învețe să se apere la podiumul olimpic de la Montreal
Pe 20 septembrie 1947, la București, se năștea Victor Zilberman, unul dintre boxerii importanți ai unei generații extraordinare pentru sportul românesc. Duminică împlinește 79 de ani.
Povestea lui începe însă departe de luminile Jocurilor Olimpice. La 16 ani, Zilberman era, după propria descriere, un adolescent firav. Nu a intrat pentru prima dată într-o sală de box visând la medalii sau la Jocurile Olimpice. Motivul era mult mai simplu, voia să învețe să se apere. De acolo avea să înceapă un drum care îl va purta prin trei ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice și îl va duce, în cele din urmă, pe podiumul de la Montreal.
De opt ori campion al României
În 1966, Victor Zilberman devenea campion național de juniori. Doi ani mai târziu câștiga primul său titlu național la seniori, la categoria semimijlocie. Au urmat șapte titluri consecutive între 1968 și 1974, performanță consemnată de Comitetul Olimpic și Sportiv Român. Zilberman avea să-și încheie seria internă cu încă un titlu în 1975, la categoria 71 kg, iar într-un interviu acordat peste ani își rezuma cariera simplu: opt titluri de campion național. Dar România devenise deja prea mică pentru nivelul la care ajunsese.
Zilberman a cucerit de două ori argintul la Campionatele Europene, la București în 1969 și la Katowice în 1975. Și au urmat cele trei mari întâlniri ale sale cu Jocurile Olimpice. El însuși le numea, cu umor, „cele trei M”: Mexico, München și Montréal.
Trei Jocuri Olimpice. A treia oară a venit medalia
Prima experiență olimpică a venit la Mexico City 1968. Zilberman a ajuns până în sferturile categoriei semimijlocie, unde a fost oprit de camerunezul Joseph Bessala, cel care avea să cucerească medalia de argint. Patru ani mai târziu a revenit la München 1972. Nu a fost Olimpiada pe care și-o imaginase. Zilberman avea să povestească ulterior că a boxat accidentat la mână, iar aventura sa s-a încheiat devreme. Dar nu a renunțat. În 1976 a venit a treia încercare. Montreal. Avea 28 de ani și suficientă experiență pentru a ști că probabil nu vor mai exista multe alte ocazii. După un prim tur liber și un walkover în fața ghanezului Amon Kotey, Zilberman l-a întâlnit pe britanicul Colin Jones. A câștigat categoric, 5-0. În sferturile de finală l-a învins pe portoricanul Carlos Santos, 3-2.
Victor Zilberman era în semifinalele Jocurilor Olimpice și România avea deja asigurată o medalie. Pentru finală trebuia să treacă de est-germanul Jochen Bachfeld. A fost extrem de aproape. Bachfeld s-a impus la limită, 3-2, apoi avea să câștige finala și să devină campion olimpic. Pentru Victor Zilberman rămânea bronzul olimpic la categoria 67 kg. După trei participări la Jocurile Olimpice, adolescentul care intrase într-o sală pentru a învăța să se apere ajunsese pe podiumul olimpic.
Montreal avea să-i schimbe nu doar cariera, ci viața
Povestea lui Victor Zilberman nu s-a terminat însă odată cu medalia. După Jocurile Olimpice din 1976, nu s-a mai întors în România. A rămas în Canada. Peste ani avea să povestească faptul că hotărârea nu fusese pregătită dinainte, ci luată atunci, la Montreal. Medalia olimpică a rămas pentru moment în camera din Satul Olimpic pe care o împărțea cu colegul său Costică Dafinoiu.
Decizia a avut consecințe. Autoritățile comuniste i-au retras cetățenia română, iar familia rămasă acasă a avut de suferit. După Revoluție, Zilberman și-a redobândit cetățenia română și a revenit în țară în mai multe rânduri. Canada devenise însă între timp casa sa. A rămas la Montreal și, după retragerea din sport, și-a construit o viață departe de ring, devenind optician.
Dar boxul românesc nu a dispărut niciodată cu adevărat din viața lui. A continuat să urmărească sportul din țară și să păstreze legătura cu foștii colegi ai unei generații remarcabile din care au făcut parte Alec Năstac, Costică Dafinoiu, Simion Cuțov, Mircea Șimon și ceilalți oameni alături de care România devenise o forță a boxului internațional.
De la o mahala bucureșteană până pe podiumul olimpic
Astăzi cifrele spun o parte importantă a poveștii. Trei participări la Jocurile Olimpice. O medalie olimpică de bronz. Două titluri de vicecampion european. Opt titluri de campion al României. Dar poate că Victor Zilberman și-a descris cel mai bine propria poveste atunci când, privind în urmă, vorbea despre drumul unui copil sărac dintr-o mahala bucureșteană până pe podiumul olimpic de la Montreal.
Au trecut 50 de ani de la acea medalie. Iar pe 20 septembrie 2026, Victor Zilberman împlinește 79 de ani. La mulți ani, campionule!
Pentru o medalie olimpică. Pentru trei Olimpiade. Dar, mai ales, pentru povestea unui copil care a intrat într-o sală de box doar pentru a învăța să se apere și a ieșit din ea, ani mai târziu, medaliat olimpic al României.
Aura Andreea Munteanu, 38 de ani. Podium mondial înainte de a împlini 15 ani
Pe 20 septembrie 1988, la Constanța, se năștea Aura Andreea Munteanu. În 2003, la doar 14 ani, devenea campioană națională la individual compus și făcea parte din echipa României medaliată cu argint la Campionatele Mondiale de gimnastică de la Anaheim. Era generația din care făceau parte, între altele, Cătălina Ponor, Oana Ban, Alexandra Eremia, Florica Leonida și Monica Roșu.
Un an mai târziu trebuia să urmeze marele vis, Atena 2004. O accidentare i-a schimbat însă drumul și a împiedicat-o să facă parte din echipa olimpică. Sportul nu înseamnă numai medalia pe care o pui în vitrină. Uneori înseamnă și medalia pentru care ai muncit ani întregi și pe care o accidentare nu te mai lasă să o cauți.
Duminică, Aura Andreea Munteanu împlinește 38 de ani. Data nașterii și parcursul său din 2003 sunt consemnate în bazele biografice ale gimnasticii internaționale.
Constantin Ciucă, 85 de ani. România la Tokyo și Mexico City
Și tot pe 20 septembrie avem încă o filă din istoria boxului românesc. Constantin Ciucă, născut în 1941 la Vânători, Mehedinți, împlinește 85 de ani. A reprezentat România la două ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice: Tokyo 1964 și Mexico City 1968. La Tokyo a ajuns până în sferturile categoriei muscă, încheind competiția pe locul 5, iar patru ani mai târziu a revenit pe ringul olimpic în Mexic.
O coincidență frumoasă, doi boxeri olimpici români, Constantin Ciucă și Victor Zilberman, sunt născuți în aceeași zi, la șase ani distanță.
Cinci ani fără Horia Alexandrescu. Un gazetar care a început cu sportul
Pe 20 septembrie 2021, la 74 de ani, se stingea Horia Alexandrescu. Numele său avea să devină cunoscut într-o zonă mult mai largă a presei românești, dar începutul a fost legat de sport.
În 1971 a intrat în presă la ziarul „Sportul”. A scris apoi volume dedicate Jocurilor Olimpice, Stelei campioane a Europei și unor personalități uriașe ale sportului românesc, între care Gheorghe Gruia.
Duminică se împlinesc cinci ani de la dispariția sa.
Mai puțină bârfă. Mai multe povești despre sport.
Un recordman național care își petrece aniversarea alergând la un Campionat Mondial. Un boxer care a intrat în sală ca să învețe să se apere și a ajuns pe podiumul olimpic. O gimnastă care urca pe podiumul mondial înainte de 15 ani. Un alt boxer care a purtat România la două Jocuri Olimpice. Și un gazetar care și-a început cariera scriind despre sport.
Cinci destine. Cinci motive pentru a deschide din nou albumul sportului românesc.
Pentru că dincolo de scandalul zilei rămân recordurile, medaliile, oamenii și poveștile lor. Mai puțină bârfă. Mai puțin zgomot. Mai multe povești despre sport. Pentru că, până la urmă, acolo este pulsul lui adevărat.
